„Ar trebui ca aceasta să fie ultima generație?” Așa se intitulează un eseu publicat în 2010 în The New York Times de filozoful Peter Singer (ale cărui texte le puteți citi ocazional, în traducere, și în paginile Dilemei), eseu care începe astfel: „V-ați gîndit să faceți un copil? Și dacă da, ce factori ați lua în seamă? Faptul că un copil v-ar face bine, ție și perechii tale, și celorlalți apropiați de posibilul copil, cum ar fi copiii pe care, poate, îi aveți deja, sau părinților voștri? Pentru majoritatea celor care se gîndesc la reproducere, acestea sînt întrebările dominante. Alții s-ar putea gîndi chiar cît de util ar fi să mai adauge și ei greutății pe care cei aproape șapte miliarde de oameni o pun pe umerii planetei. Dar foarte puțini se întreabă dacă a da viață este un lucru bun pentru copilul însuși. Însă cît de bună ar trebui să fie viața pentru ca aducerea pe lume a unui copil să fie considerată suficient de rezonabilă?”
Chiar dacă perspectivele unei vieți fericite și sănătoase sînt, pentru orice copil încă nenăscut, foarte slabe (așa cum, de altfel, au fost întotdeauna), omenirea continuă să se reproducă, e-adevărat, în ritmuri diferite în funcție de cultură, clasă socială, religie, situații economice, regimuri politice. Natalitatea scade într-un loc doar pentru a crește în alt loc. Dar argumentele pro și contra aducerii pe lume a copiilor par să se fi diversificat în funcție de provocările vremurilor.
Campaniile, legile, dezbaterile pro-life vs. pro-choice motivate religios și ideologic, proiecțiile demografice, decadența genetică, scăderea calității spermei umane, redefinirea genurilor, accesul la tehnicile de procreare asistate medical, recurgerea la mame surogat și, nu foarte departe în viitor, tehnologia ectonegenezei (adică incubarea fătului în dispozitive artificiale, în afara corpului femeii), precum și avansul biologiei de sinteză (care ar putea obține un genom uman cu totul nou, care ar permite producerea de celule umane, deci embrioni, deci bebeluși fără a mai fi nevoie de părinți), toate acestea sînt despre a face sau nu copii.
Dacă ne referim strict la România, pe fondul creșterii speranței de viață natalitatea a scăzut, rata fertilității din anul 2025 fiind cea mai mică din istoria modernă a țării noastre: 1,26 copii la o femeie. Acest fenomen complex poate avea multe explicații: emigrația, emanciparea femeilor, redefinirea cuplului/familiei, dispariția „instituției bunicilor”, schimbarea stilului de viață și a standardelor de trai, lipsa politicilor nataliste și a sprijinului din partea statului, nesiguranța financiară, teama de viitor cu tot ce presupune aceasta – anxietatea climatică, instabilitatea geo-politică, revoluția AI.
O parte dintre acestea, dar și alte aspecte legate de natalitate vor fi expuse, analizate și dezbătute în paginile Dosarului de față.
.jpg)
