Supradestinatarul - despre curajul de a te reproduce

Voi începe printr-o mărturisire de neputință. Orice părinte care scrie despre propriul copil pornește automat cu un dezavantaj pe care tabăra adversă (cea a non-părinților lucizi, a scepticilor eleganți, a antinataliștilor de salon și de substanță) nu îl cunoaște. Este vorba despre prezența unui surdestinataire – un supradestinatar invizibil, dar omnipotent: copilul însuși, care într-o bună zi va citi aceste rînduri. Într-un fel, părintele care se confesează public este acuzatul care pledează în fața unui juriu neconstituit încă. Știm că va judeca. Nu știm ce sentință va emite. Dar știm că va citi. Și această certitudine ne sabotează orice tentativă de cinism, orice flanc sardonic, orice acrobație retorică menită să ascundă enormitatea trăirii.

Celuilalt – cel fără de copil – îi este îngăduit luxul unei (presupuse, cutumiare) lucidități neafectate. Poate fi caustic, poate fi chirurgical, poate fi magnific de rece. Noi, ceilalți, scriem cu o mînă pe tastatură și cu cealaltă ținînd ușa întredeschisă spre camera în care doarme motivul – mic, mieriu și despotic – al întregii noastre vulnerabilități.

Pînă să devin tată, copiii celorlalți îmi erau, la modul cel mai cinstit, ființe extraterestre. Nu-i uram – ar fi fost prea multă energie investită într-o aversiune –, dar nici nu mi-i doream în preajmă. Mă fascinau, însă, în aceeași măsură în care mă fascinează artropodele: recunoșteam complexitatea biologică, admiteam necesitatea ecologică, dar refuzam categoric să le primesc în casă. Am trăit ani buni în confortul unui consens conjugal pe care-l credeam imuabil: viața e scurtă, lumea e interesantă, filmele se văd seara fără întreruperi, iar ieșirile se planifică exclusiv în funcție de distanța față de cel mai bine cotat restaurant. Copiii erau, în această ecuație, o variabilă pe care nici măcar nu o luam în calcul. Nu din egoism (deși, cu siguranță, și din egoism), ci dintr-o senzație difuză că reproducerea este un fapt biologic pe care omenirea modernă l-a transcendat, așa cum am transcendat și necesitatea vînătorii ori a mersului pe jos.

Ce s-a întîmplat, de fapt? Nu știu. Sau, mai precis, știu prea bine, dar nu am instrumentele necesare pentru a descrie, fără a cădea în kitsch-ul retoric pe care-l detestaserăm o viață întreagă, momentul în care ceva s-a rupt – sau, mai exact, s-a legat – în structura noastră decizională. Un lucru e sigur: n-a fost vorba despre „ceasul biologic”, acea metaforă leneșă cu care societatea îi terorizează pe cei care au cutezanța de a ezita. A fost altceva. Ceva mult mai neașteptat și mult mai greu de recunoscut.

Gîndul s-a înfiripat în pandemie. Și apoi, cu o evidentă poezie a sincronicității, a căpătat fizicalitate în primele luni ale războiului din Ucraina. Lumea se prăbușea – sau cel puțin așa simțeam, cu toții, închiși în apartamente, monitorizînd cifre mortuare pe ecranele de care deveneam simbioți cu acte în regulă. Și tocmai atunci, exact în acel moment de maximă vulnerabilitate civilizațională, am simțit – amîndoi, aproape simultan, ca și cum am fi fost loviți de aceeași revelație cu întîrziere programată – un impuls pe care nici o teorie n-ar fi putut să-l prezică: ne doream acest copil. Nu din cauza catastrofei, ci în ciuda ei. Nu din frică, ci cu toată forța speranței.

Știu cît de bizar sună. Știu că antinatalistul rafinat – cel de tradiție benataristă, bine informat, riguros filozofic – ar ridica din sprîncene. „Tocmai acum?”, ar zice, întorcînd paharele de vin cu o eleganță care le face cinste convingerilor. „Tocmai cînd lumea se revelează, cu o claritate brutală, ca loc unde suferința e norma și confortul e excepția?” Și ar avea, din perspectiva lor, dreptate. Dar dreptatea lor e una a logicii deductive, a silogismului frumos construit. Dreptatea mea – deci a noastră, a celor care au ales să procreeze în miezul acestei apocalipse lente – este una a disperării creatoare. O dreptate camusiană, dacă vreți. Absurdul ca rampă de lansare.

Noi, generația care a crescut după căderea Zidului Berlinului, ne-am complăcut multă vreme într-o iluzie de permanență. Am tratat democrația ca pe aerul respirabil – esențială, dar invizibilă, deci neglijabilă. Am considerat pacea drept condiția naturală a existenței, și nu rezultatul fragil al unei vigilențe colective pe care am încetat s-o mai exercităm. Am fost molîi cu drepturile, leneși cu libertățile, distrași cu adevărurile. Și cînd s-a dovedit că toate aceste privilegii pot fi retrase – cu o viteză teribilă, de un vecin cu tancuri și apoi de trădarea prietenilor de-o viață –, ne-am trezit nu doar dezarmați, ci dezorientați ontologic. Dacă totul poate dispărea, ce rost mai are orice întreprindere, orice plan, orice aspirație?

Ei bine, tocmai acest vid de sens a generat, paradoxal, un sens nou. Nu un sens găsit, ci unul fabricat, aproape artizanal. Un proiect educațional travestit în act reproductiv? Poate. Un hybris al speranței? Cu siguranță. Dar și singura ripostă pe care o aveam la dispoziție.

Dreptul la luciditate

Ar fi necinstit, ba chiar jignitor, să nu acord taberei celeilalte respectul pe care îl merită. Antinatalismul nu e o modă, nu e un capriciu și nu e o formă de egoism – sau, dacă e, e un egoism infinit mai onest decît cel al părinților care se reproduc mecanic, din inerție socială, din presiune familială sau din teama de a nu rămîne singuri la bătrînețe. Există un curaj enorm, deși poate nu conștientizat pe deplin, în decizia de a nu procrea. Există o luciditate implacabilă în a constata că, dintr-un punct de vedere strict ecologic, fiecare nou-născut riscă să încarce suplimentar o planetă deja suprasolicitată. Există onoare în a refuza să transmiți o moștenire genetică sau culturală pe care o consideri nesatisfăcătoare. Și există, nu în ultimul rînd, o formă de compasiune inversă: să nu supui pe nimeni condiției de a fi viu fără a fi fost consultat. Argumentația pare solidă din stratosfera filozofică, și ar fi lipsit de eleganță din partea mea s-o bagatelizez.

Dar – și aici intervine acel „dar” pe care orice părinte îl simte ca pe o presiune fizică, aproape tectonică – tot acest edificiu argumentativ se clatină atunci cînd privesc cum fiica mea de trei ani și jumătate, cu un aplomb suveran, îmi explică de ce „norul ăla mare seamănă cu un cîine supărat”. Nu se clatină logic. Se clatină existențial. Este o experiență în fața căreia rațiunea își dă demisia cu grație, dar ferm. Și știu că această demisie a rațiunii este exact ceea ce antinatalistul invocă drept dovadă a ipocriziei noastre: „Vedeți? Sînteți doar niște animale hipnotizate de oxitocină.” Posibil. Dar ce hipnoză!

O precizare se impune pentru cititorul neinițiat: dragostea față de propriul copil nu seamănă cu nici una dintre celelalte forme de iubire pe care le cunoșteam. Nu este romantică, nu este prietenească, nu este invers-filială, nu este fraternă. E o mutație. O restructurare completă a sistemului de priorități, de valori, de orare, de toleranțe și de limite ale furiei. Omul care eram înainte – cel care citea pînă la trei dimineața, cel care pleca spontan în week-end-uri, cel care considera somnul un drept constituțional – a murit. Metaforic, bien sûr, dar nici nu știu cît de metaforic, la cîtă oboseală am acumulat. A fost înlocuit de o versiune care funcționează cu cinci ore de somn, care poate identifica o melodie preferată după primele două note și care a dezvoltat o rezistență supraumană la explicarea acelorași fenomene de douăzeci de ori consecutiv.

Și totuși, acest om nou – mai obosit, mai puțin cool, infinit mai vulnerabil – este și cel mai curajos pe care l-am locuit vreodată. Pentru că dragostea față de copilul tău vine la pachet cu o frică pe care nimeni nu ți-o descrie dinainte – din milă, poate din sadismul proverbialei capre a vecinului sau, cel mai probabil, din ambele. Este frica viscerală, animalică, paralizantă, de a pierde. De a nu putea proteja. De a nu fi la înălțime. De a nu reuși să filtrezi lumea în așa fel încît să-i oferi exact dozajul de adversitate care construiește și nu distruge – căci și excesul de protecție e o formă de abandon, iar Jonathan Haidt ne-a demonstrat-o cu prisosință.

Această frică – tare mi-e teamă – nu va dispărea niciodată. Este prețul accesului. Este chiria emoțională pe care o plătești zilnic, cu dobîndă compusă, pentru privilegiul de a fi pătruns de un sens care te depășește. Și este, probabil, cel mai puternic argument al taberei „pro” în această dezbatere: habar n-avem în ce ne-am băgat, dar nu ne-am întoarce din drum pentru nimic în lume.

Cu mult înainte ca eu s-o am pe I., un amic proaspăt devenit tată mi-a adresat o frază pe care, la momentul respectiv, am disprețuit-o visceral, dar care retroactiv s-a dovedit a fi cea mai precisă descriere a fenomenului: „O să-nțelegi cînd o să ai copii”. Am detestat-o pentru condescendența ei, pentru imperialismul ei experiențial, pentru faptul că reducea la tăcere orice contraargument prin simpla invocare a unui mister inaccesibil. Și totuși – iar asta e partea cea mai jenantă, pe care o scriu cu gîndul la supradestinatar –, omul avea dreptate.

Nu pentru că experiența parentală e superioară oricărei analize raționale. Ci pentru că este intraductibilă. Știu că intraductibilitatea nu constituie un argument, ci o deficiență, și poate tocmai în asta constă onestitatea ei: nu pretinde că demonstrează, ci admite, spasmodic, că nu poate. Totul în mine – filologul, profesorul, eseistul – se revoltă la ideea că ar exista ceva ce nu poate fi pus în cuvinte. Dar există. Și doarme în camera de alături, strîngînd în brațe un miel de pluș pe care l-a botezat „Melutu”, cu o oralitate autoreferențială care mă topește de fiecare dată.

A avea un copil în „lumea de azi” înseamnă a paria că „lumea de mîine” mai are o șansă. A miza pe faptul că viitorul va fi locuit de oameni mai puțin subjugați de sclipiciul algoritmilor, mai puțin dispuși să facă compromisuri morale pentru confort și mai atenți la fragilitatea Celuilalt. Poate că, în această inconștiență creatoare, nu ne dorim decît să întemeiem o umanitate mai blîndă, una pe care noi am rătăcit-o între turbarea materialistă și goana după validare digitală.

Așadar, iubita mea I., mă întorc la mărturisirea inițială. Dacă citești aceste rînduri într-o lume în care „normalitatea” nu mai este o stare de asediu, înseamnă că pariul a fost cîștigător. Dar, și dacă le parcurgi într-o realitate și mai fracturată, sub lumina incertă a unui buncăr sau a unei crize noi, vreau să știi că nu ești aici din întîmplare, nici din egoismul de a avea o jucărie vie.

Te-am adus pe lume pentru că, în acea toamnă în care Kyivul și Wuhanul încă supurau, am înțeles că singurul răspuns demn în fața neantului este viața. O afirmare „all in” a planurilor Providenței. În orice caz, refuzul de a rămîne niște martori sterili, comentînd declinul democrației cu telecomanda în mînă și c-un cinism (auto)protector pe buze. Am vrut ca tu să fii corectura la toate erorile noastre de sistem.

Într-o lume care părea să se predea, tu ai devenit motivul meu de a nu depune armele. Acum, „Melutu” doarme liniștit în brațele tale, ignorînd geopolitica sau bulele – fie ele financiare sau de puroi identitar. Cînd va veni vremea să pronunți sentința asupra acestui text, te rog să nu mă judeci prea aspru. Sau, dacă o faci, folosește acel umor fin pe care sper că l-ai moștenit – singurul instrument care ne permite să împingem bolovanul lui Sisif la deal, chiar și atunci cînd bolovanul are roți de cărucior și refuză să adoarmă.

Dominic Negrici este lector universitar la ASE și parior existențial. Miza: o fetiță șatenă împotriva entropiei.