De ceva ani, România traversează o perioadă în care teama de viitorul propriei identități naționale plutește în aer, iar în această neliniște se caută mereu un „vinovat” extern/exterior. Într‑un astfel de climat, natalitatea devine un buton roșu pe care politicienii îl apasă destul de tare și apăsat, ori de cîte ori este nevoie. Personal, cred că, la nivel de leadership politic, totul a început cu declarația domnului Traian Băsescu din 2013, în care compara cu uimire teatrală numărul de copii ai femeilor rome cu cel al femeilor românce, spunînd, printre altele, că e o datorie patriotică pentru femei (românce) să aibă mai mulți copii. Sînt sigur că dl Băsescu, atunci, și, mai nou, ceilalți, acum, știu foarte clar că nu fac decît să reactiveze un mecanism vechi al unui rasism latent care există în societate, și anume folosirea alterității – atunci romii, mai nou și imigranții – pentru a alimenta anxietăți colective.
Mesajul acesta lovește exact acolo unde societatea este deja vulnerabilă: frica de „străin” amestecată cu prejudecăți vechi, reciclate, lustruite și repuse în circulație de cei care, în loc să ofere politici de dezvoltare, hrănesc poporul cu circul fricii.
Dincolo de mesajele antagonizante și de comparațiile lipsite de contextualizare, și, evident, dihonice făcute între diverși cetățeni români, rămîne întrebarea care chiar contează: ce ne spun datele științifice și ce ne spun miturile? Pentru că, atunci cînd vine vorba despre romi și natalitate, mulți transformă o analiză demografică, generată de o realitate socială complexă, într‑o colecție de clișee care sînt percepute drept adevăr.
În analiza natalității romilor din România, nu putem vorbi doar de factori culturali prezenți în interiorul comunității. Avînd în vedere mai toată literatura de specialitate din domeniu, discuția trebuie să fie mai ales despre sărăcie, lipsa accesului la educație de calitate și absența oportunităților de dezvoltare, care modelează, printre altele, și deciziile reproductive. Restul sînt doar umbrele fricilor noastre proiectate pe un ecran greșit – un ecran pe care, de fiecare dată cînd societatea se teme pentru sine, apare figura „celuilalt”.
Discuția despre natalitatea romilor funcționează și ca un barometru al anxietăților sociale. De fiecare dată cînd apare o declarație precum cea pe care am menționat-o mai sus, în care se compară „femeia romă cu cinci‑șase copii” cu „românca ce nu poate”, miturile se reactivează instantaneu. Dar, dacă lăsăm emoțiile la o parte și ne uităm la datele statistice, imaginea devine mult mai nuanțată.
Este fără putință de tăgadă că, în medie, femeile rome au o rată a nașterilor mai ridicată decît media națională. Studiile arată o medie de 2,5-3 copii/femeie în comunitățile rome (FRA; Agenția Împreună – cifre de date de analize pe eșantion), comparativ cu 1,7 copii/femeie în rîndul populației nerome (INS). Evident, o diferență vizibilă, dar departe de mitul „cinci‑șase copii” prezentat drept „realitate”.
Dacă e privim însă spre mediul rural românesc dezavantajat (sărac), tabloul devine și mai nuanțat. În multe sate, familiile au în continuare 2-3 copii, iar în unele județe din sud și nord‑est natalitatea rurală depășește constant media națională. Bineînțeles, nimeni nu vorbește, în aceste cazuri, despre „explozia demografică” din mediul rural dezavantajat care are, la rîndul său, extrem de multe nevoi de bază neacoperite, dar cînd o femeie romă (cetățean român) are trei copii, devine brusc „problemă națională”. Și, oricît aș vrea să nu o fac, nu am cum să nu văd că pentru aceeași realitate socială, folosim două narațiuni complet diferite.
Diferențele și nuanțele și mai evidente apar atunci cînd coroborăm indicatorii de sănătate cu cei demografici. Mortalitatea infantilă este cel mai dureros exemplu: în comunitățile rome, rata este de două pînă la trei ori mai mare decît media națională (UNICEF; Agenția Împreună). La nivelul întregii populații, mortalitatea infantilă se situează în jur de 5,6 la 1.000 de născuți vii (INS). Cu alte cuvinte, romii nu doar că nu „domină demografic”, ci pierd mai mulți copii în primul an de viață. Iar acesta e un „detaliu” pe care discursurile alarmiste îl omit conștient.
Privite împreună, aceste date arată limpede că natalitatea mai ridicată din comunitățile rome nu este rezultatul unei „exuberanțe demografice” motivate cultural, ci al acelorași factori care modelează demografia oriunde în lume: sărăcie, acces limitat la educație, servicii medicale precare și oportunități reduse. Mai simplu, dacă ești sărac, ai educație mai scăzută și trăiești în zonă dezvantajată economic etc., șansele să faci mai mulți copii sînt foarte mari. În contrapondere, o traiectorie educațională solidă și de lungă durată (mai ales a femeilor), coroborată cu viața într-o zonă dezvoltată economic, face ca numărul de copii să fie mult mai mic.
Și asta și pentru că, de cele mai multe ori, o femeie care se dedică propriei educații și formări pînă în jurul vîrstei de 30 de ani este mai puțin dispusă la a pune bazele unei familii numeroase. Și asta, fără să avem în vedere și faptul că, după finalizarea studiilor, aceasta va dori, de cele mai multe ori, să își consolideze cariera profesional pentru ca, ulterior, după ce va deveni mamă, să își poată relua traseul profesional.
Cînd pui toate aceste date cap la cap, devine limpede că natalitatea romilor este strîns legată cu inegalitatea, materializată în sărăcie, acces limitat la educație, lipsa serviciilor medicale și speranță de viață scăzută. Ca dovadă, în zonele unde romii au școală de calitate, locuri de muncă și acces la servicii publice reale, rata natalității este apropiată de media națională.
O altă afirmație, care nu nu reflectă realitatea și pornește de la o idee simplificată pînă la absurd, este că „romii fac copii pentru alocații”. În România, alocația pe care statul o oferă pentru creșterea unui copil nu este un stimulent suficient de puternic pentru a influența decizia de a avea copii. Dacă ar fi așa, mult mai mulți cetățeni români care trăiesc, sau nu, în risc de deprivare materială severă ar avea mult mai mulți copii, ceea ce, în lumina numărului de nașteri care scade an de an, este clar că nu se întîmplă. E de domeniul evidenței că suma de aproximativ 50 de euro/lună (pentru copii cu vîrsta de peste 2 ani – și vreo 150 pentru cei pînă în doi ani) este prea mică pentru a reprezenta un motiv economic real.
Cercetările din sociologia familiei realizate în ultimii 30 de ani oriunde în lume conectează, în cea mai mare măsură, existența familiilor numeroase cu slaba dezvoltare socio-economică, punînd elementele cultural-identitare între elementele de rezistență la schimbare. Cu alte cuvinte, dacă o minoritate trăiește într-o zonă urbanizată, inclusă în societate și cu un nivel de distribuție a bunăstării cît mai apropiat sau similar cu al majorității, dimensiunea familiei se ajustează pe comportamentul majoritar. A spune că romii fac copii pentru alocații e similar cu a spune că oamenii merg la facultate pentru reducerea la transport: tehnic, astfel de cazuri există, dar nu poți transforma excepția în etalon.
Teoria capitalului social (Coleman) ne spune că oamenii folosesc resursele la care au efectiv acces. Cînd accesul lipsește, comportamentele rămîn neschimbate (rezistență la schimbare). Și asta e valabil oriunde, indiferent de etnie. Inclusiv această demonstrație sociologică trebuie avută în vedere atunci cînd spunem că „romii nu folosesc contracepție”.
Pentru a înțelege mai multe, trebuie să ne uităm pe studiile realizate de instituțiile relevante (vezi FRA – European Union Agency for Fundamental Rights, Roma and Travellers Survey). Astfel, aflăm că aproximativ 40% din adulții romi nu sînt înscriși la un medic de familie, în unele comunități rurale proporția fiind chiar de 50%, din cauza lipsei medicilor disponibili sau a documentelor necesare. În jur de 20-25% din romi declară că nu au putut accesa servicii medicale atunci cînd au avut nevoie, o rată de două ori mai mare decît în populația generală, iar motivele invocate sînt costurile, distanța, lipsa transportului și discriminarea.
Accesul la prevenție este, de asemenea, redus: doar 30% din femeile rome au efectuat un control ginecologic recent, comparativ cu peste 70% în rîndul populației majoritare. În plus, peste 40% din romi afirmă că nu au primit niciodată informații despre contracepție de la personal medical. Totuși, acolo unde există medici de familie, asistenți comunitari și relații de încredere cu instituțiile, utilizarea serviciilor medicale este similară cu media națională, lucru care ne demonstrează că ajustarea eventualelor elemente culturale este determinată, în primul rînd, de acces la servicii de calitate.
Nici măcar fenomenul mamelor minore nu are legătură exclusivă cu etnia. Trecerea de la modelul tradițional pe care noi l-am avut în societate cu una-două generații în spate – în care o fată era considerată „bună de măritat” la 16-18 ani – la modelul modern, în care adolescența este protejată, nu s-a produs uniform.
În comunitățile ignorate de politicile de dezvoltare, normele vechi persistă mai mult timp. Și asta nu pentru că „așa e cultura” (cultural am trăit mult mai mult timp în valorile femeii-mamă și gospodină decît a femeii partener egal), ci pentru că dezvoltarea comunitară și, implicit, ajustarea unor comportamente sociale se întîmplă doar atunci cînd acele comunități sînt integrate și incluse în diversitatea lor. Cînd sărăcia, lipsa educației și absența serviciilor se combină, apar mame minore. Cînd aceste probleme sînt rezolvate, fenomenul scade.
Nimeni nu neagă o supra-reprezentare explicabilă ținînd cont de clivajul socio-economic existent (nu știu să existe date privind mamele minore dezagregate pe etnie), însă toți specialiștii sînt de acord că sărăcia, care face casă bună cu absența unor politici publice reale, ne conduce către această realitate. Că ne place sau nu, numărul mamelor minore din România crește constant în fiecare an, iar țara rămîne printre primele din Europa la nașteri în rîndul adolescentelor. Și cu toate că sîntem în topurile europene pe acest indicator în ultimii 30 de ani, încă nu există programe serioase de prevenție: educația sexuală lipsește, consilierea – așijderea, iar serviciile sociale sînt subfinanțate.
Într-un asemenea context, este imposibil ca un grup care reprezintă un procent mic din populație să fie „responsabil” pentru majoritatea cazurilor. Pur și simplu nu se susține matematic. Dacă am fi cu adevărat onești, am recunoaște că foarte mulți dintre noi știm – în propriile familii, sate, orașe – fete nerome care au născut înainte de 18 ani. Că noi alegem o explicație comodă, care mută responsabilitatea de pe „grupul nostru” și al instituțiilor care ar trebui să acționeze pe un grup vulnerabil, spune ceva despre noi. Însă, între timp, situația nu face decît să se înrăutățească.
Știu: miturile sînt comode și ne oferă și un ascendent moral. Realitatea, însă, e mai complicată. Personal, cred că e timpul să înțelegem că nu putem construi o societate sănătoasă cu milioane de oameni pe care‑i lăsăm în urmă. Pentru că, atunci cînd ignori comunități întregi, problemele se amplifică, se transmit din generație în generație și, în final, ne afectează pe toți. O societate nu poate fi mai puternică decît veriga ei cea mai slabă, iar dacă alegem să ne mințim cu stereotipuri în loc să privim cauzele reale, nu facem decît să ne blocăm singuri drumul spre dezvoltare.
Gelu Duminică este sociolog. Cea mai recentă carte publicată: Dacă nu ești cuminte, vine țiganul și te fură! Mituri, prejudecăți și adevăruri despre romi, Editura Hyperliteratura, 2025.
.jpg)
