Suferința de a naște în România

„tu mă vei abandona / el va / ea va / noi vom / voi veți / ei vor / mi-e dor de mama de nu mai pot”

Citesc asta pe un perete dintr-o galerie din Chelsea, New York, cartierul unde Louise Bourgeois a trăit aproape toată viața, a făcut artă și a crescut trei băieți. Din camera de alături se aude cîntînd o voce-pumnal: „Mama m-a abandonat, dar am știut că voi fi bine, am știut că voi fi bine”. Sînt la o expoziție cu cîteva dintre lucrările lui Bourgeois care explorează relația mamă – copil. Dintr-o fîntînă arteziană cu sîni de bronz țîșnesc jeturi de apă. Un flux fără oprire de grijă și viață. Îmi dau lacrimile. Îmi vin în minte fragmente din mărturiile pe care le-am primit în ultimii ani despre cum e să naști în România.

Asistentele care te trag de sîni doar ca să-ți spună că n-ai nici o șansă să alăptezi, neonatoloagele care îți evaluează cu dispreț mărimea și forma, sînii piatră de durere și plini de lapte nebăut, căci copilul tău nu are voie să stea cu tine, ți-l iau imediat după ce-l naști și-l duc în altă parte. Ți-l aduc uneori după o zi întreagă, la ore fixe. Mai mult de jumătate dintre cele peste 5.000 de femei care au răspuns întrebărilor unui studiu recent al Asociației Moașelor Independente au spus că au fost separate de nou-născut la naștere. Nu cred că sîntem pregătiți să înțelegem ce dezastre emoționale și fizice produce despărțirea unei proaspete mame de copilul ei, la fel cum nu pare că sîntem pregătiți să vorbim despre abuzurile prin care trec majoritatea femeilor cînd merg să nască într-un spital sau o clinică din România.

Am născut la început de pandemie și, ca orice proaspătă mamă într-o țară în care lipsesc informații minime despre naștere și îngrijirea copilului și a mamei, am căutat sprijin pe grupurile de Facebook. Printre întrebări despre viruși, creme și sughițuri, se strecurau mereu povești oribile de la naștere. Și la stat, și la privat. Părea încă una dintre multele anomalii ale societății noastre, un ingredient specific românesc al lipsei de grijă a instituțiilor față de oameni: deși declarăm că ne pasă de mame și de copii, îi lăsăm pradă unor practici învechite și unui personal medical care, de cele mai multe ori, nu are cunoștințe la zi despre ce înseamnă o naștere și care sînt nevoile unei femei în travaliu. Și care se poartă brutal, inuman, ca și cum ar lucra într-o măcelărie. „Măcelărie” și „vite” – sînt două cuvinte prin care multe femei descriu cum au fost tratate în timpul nașterii.

Am aflat tîrziu ce e violența obstetrică și de ce face ravagii peste tot prin lume. Simptom al unor sisteme medicale construite de societăți misogine, care privesc femeia mai mult ca pe o fabrică de copii și mai puțin ca pe o ființă umană, fenomenul a fost prima dată descris în țările din America de Sud, unde au apărut între timp și legi care o sancționează. La noi, comunitatea medicală respinge ferm termenul, deși el descrie o realitate tragică. Violența fizică și verbală înainte, în timpul și după naștere, separarea de copil, lipsa unei persoane de sprijin, proceduri fără consimțămînt și fără explicații, lipsa libertății de mișcare în travaliu, privarea de apă și mîncare, tăierea pe viu, fără anestezie, refuzul analgezicelor, toate sînt forme de violență obstetrică.

Toate produc consecințe greu de dus asupra sănătății fizice și mentale ale mamelor și ale copiilor lor. Toate sînt complet ignorate de comisii și ministere, perpetuate la nesfîrșit în orașele mici și mari ale țării, ca și cum nu ar exista o variantă mai bună și, în general, empatie față de o altă ființă umană. În timpul ăsta, continuăm să avem cea mai mare rată de mortalitate infantilă din țările UE, o rată de mortalitate maternă de două ori mai mare decît media și un număr uriaș de mame minore, cel mai ridicat din țările UE. 

Pentru că aflasem că în Ungaria și Polonia au existat, după căderea comunismului, campanii publice despre felul în care sînt tratate femeile care nasc și pentru că am vrut să înțeleg mai bine harta durerii ca să pot scrie despre asta, am lansat în toamna lui 2024 un apel public de mărturii despre naștere. Pînă acum, am primit peste 680 de povești din toată țara, ceea ce m-a zdrobit și m-a înfuriat în același timp. Nici acum nu reușesc să înțeleg de ce nu e un scandal public.

Am fost învățate să credem că existența feminină înseamnă multă suferință. 

Nașterea în România înseamnă multă suferință.

„Cred că unul dintre lucrurile pe care trebuie să le înțelegem – și studiu după studiu demonstrează asta – e că am normalizat suferința, că face parte din a fi femeie. Îndurăm crampe menstruale, îndurăm nașterea, îndurăm sindromul premenstrual. Lucrurile astea, care afectează exclusiv femeile, au fost prea puțin studiate. Pentru că toată lumea se așteaptă ca femeile să sufere și nu consideră că o astfel de situație merită îndreptată. Femeile exagerează. Sînt isterice. Totul e-n capul tău. Mentalitatea asta nefericită e încă mult prea răspîndită în sistemul medical de azi. În continuare, femeile simt că nu sînt ascultate, că nu sînt crezute. Asta e de fapt problema”, spune dr. Sharon Malone, ginecoloagă americană, citată în cartea despre menopauză a lui Naomi Watts (tradusă la noi la ZYX Books). 

SUA sînt una dintre țările dezvoltate cu cea mai mare rată de mortalitate maternă, în special printre femeile de culoare sau din comunitățile de migranți. De altfel, în ciuda progresului științei, ratele de mortalitate tot cresc peste tot în lume, semn că ceva e fundamental greșit la sistemul medical. Sau la felul în care ne folosim de el. Statistica spune că aproximativ 80% din nașteri se pot întîmpla fără complicații majore, urmînd ritmul firesc al corpului, și nu au nevoie de intervențiile de urgență de care pe care le asigură un spital.

Dinspre comunități spre spitale

Înainte, ne nășteam și muream în inima unei comunități. Acum, ne naștem și murim într-un spital, semn suprem al civilizației avansate în care trăim. Arhivele din perioada colonială a Americii consemnează că pe la 1600-1700, o femeie care năștea era înconjurată de alte șapte pînă la douăsprezece femei care găteau, spălau hainele, aveau grijă de copii împreună. Dacă travaliul nu mai avansa, o țineau de mînă, o încurajau, îi dădeau sfaturi din propria lor experiență. Cîteva secole mai tîrziu, la noi ai mari șanse să naști singură, grăbită, umilită, brutalizată. În alte părți, ai șanse mai mici. Dar nu pare că există țară care să fi scăpat cu totul de violența obstetrică.

Am pierdut cunoașterea moașelor și am înlocuit-o cu aparate și proceduri. Tovarășe ale femeilor secole la rînd, arse pe rug din cauză că erau considerate vrăjitoare pentru că făceau și avorturi, au fost marginalizate la final de secol XIX, început de secol XX de un establishment medical eminamente masculin (despre istoria științei ca loc de joacă al bărbaților există cel puțin o carte senzațională, Eva. Cum a condus corpul feminin 200 de milioane de ani de evoluţie umană, de Cat Bohannon, în curs de apariție în limba română la Editura Nemira).

Moașele au expertiză și experiență în sănătatea reproductivă și pot fi, după cum arată nenumărate studii, cele mai bune variante pentru o femeie însărcinată, în travaliu sau care tocmai a născut. În țări ca Franța, Marea Britanie sau Olanda, ele sînt mai prezente într-o sarcină decît doctorul. În țări ca România, ele nu sînt lăsate să-și practice meseria. Moașele ar putea ajuta un sistem medical suprasolicitat și subfinanțat, ar putea suplini absența serviciilor medicale în zonele rurale și comunitățile marginalizate, și le-ar oferi femeilor o îngrijire empatică, bazată pe dovezi. Un parteneriat între doctori și moașe ar fi cu adevărat salvator, doar că deocamdată pare o utopie.

În noiembrie 1957, Ladies’ Home Journal a publicat scrisoarea unei asistente din SUA: „Vă cer să investigați torturile care au loc în sălile de nașteri moderne”, scria ea. Femei „imobilizate cu chingi la mîini și la picioare și cu cleme de oțel peste umeri și piept”, femei „imobilizate întinse pe spate, cu genunchii depărtați forțat, chiar și timp de opt ore”, medici care fac epiziotomii fără anestezie. Am citit rîndurile astea în cartea Invisible Labor: The Untold Story of the Cesarean Section and the Disturbing State of Maternal Medical Care, de Rachel Somerstein, o jurnalistă care a trecut printr-o cezariană fără anestezie și a pornit pe urmele științei și credințelor care au dat formă felului în care naștem azi. 

Descrierea abuzurilor din 1957 din America seamănă izbitor cu descrierea abuzurilor din ultimii zece ani din România. Aproape 80 de ani mai tîrziu, în altă parte a lumii, femeile sînt în continuare legate de aparate de monitorizat ore în șir, forțate să nască întinse pe spate, obligate să nu se miște, supuse la proceduri inutile și fără consimțămînt, tăiate și cusute pe viu, abandonate în bălți de sînge, grăbite, înjurate, mințite. În SUA, 3 din 10 femei nasc prin cezariană, în România 6 din 10, de patru ori mai mult decît recomandările Organizației Mondiale a Sănătății. În SUA, 17% din femei sînt victime ale abuzurilor la naștere, în România, 50% spun că au fost supuse la proceduri fără explicații sau fără consimțămînt. În Franța, 6% trec printr-o epiziotomie (tăierea perineului pentru a face loc copilului), în România 60%. 

Diferențele astea nu pot fi explicate doar prin lipsa de resurse. În Franța, Marea Britanie, Germania, există comisii naționale care cercetează felul în care sînt tratate femeile, fac studii, caută soluții. E o epidemie globală de violență ginecologică, mi-a spus Celine Miani, coordonatoarea cercetării naționale din Germania și profesoară invitată la Oxford. Soluții sînt, insistă. Colaborarea între medici și moașe, finanțarea corespunzătoare a maternităților, formarea personalului, încă din Facultatea de Medicină, în legătură cu nevoile femeilor care nasc, ale fiziologiei nașterii, empatiei, dar și a istoriei medicinei (știați că istoria cezarienelor e intim legată de istoria sclaviei?). Pentru asta, însă, ar fi nevoie ca medicii și instituțiile din România să admită că există o problemă.

Unele dintre cele mai teribile mărturii despre abuzuri la naștere au venit dintr-o maternitate din țară unde și doctorii, și managerii fac un titlu de glorie din a refuza avortul. Acolo unde femeia își pierde dreptul de a decide dacă poate sau nu să păstreze o sarcină și să crească un copil, își va pierde și alte drepturi. Dreptul la un tratament demn, uman, bazat pe știință. În multe privințe, tratamentul de care au parte femeile în România a rămas blocat în anii ’60, cînd erau doar niște producătoare de copii pentru societatea multilateral dezvoltată. După decretul 770 din 1966, regimul a impus controale ginecologice forțate la locul de muncă, iar femeile trebuiau să facă măcar patru copii înainte să aibă dreptul legal la întreruperea sarcinii. Fiicele mamelor de-atunci suferă și-acum consecințele.

„Am avut momente cînd am vrut să sar pe geam de durere ca să se termine totul. Chiar am deschis geamul să sar, dar se izola termic blocul spitalului și m-am gîndit că, dacă voi sări, probabil eu voi rămîne agățată prin schele și voi trăi, dar copilul meu va muri. 70% din decizia mea de a nu a mai avea un alt copil vine din cauza nașterii pe care am avut-o”, scrie o femeie care a născut în Alba Iulia. Ca ea sînt multe, prea multe.

În primăvară voi publica o serie de materiale pe Snoop.ro despre tot ce-am aflat în anii în care am adunat mărturiile de la femeile din România și discuții cu medici, moașe și experți. Sper să provoace măcar un început de dezbatere publică despre ce-ar trebui schimbat pentru ca fiicele noastre să nu mai treacă prin ce trecem noi acum.

Luiza Vasiliu este jurnalistă de investigație și scrie pe https://substack.com/@drepturisistrambe.

Credit foto: Wikimedia Commons