Natalitatea este o temă esențialmente politică. Discursurile actuale despre demografie, alarmiste sau chiar apocaliptice (în funcție de culoarea ideologică a emitentului), mobilizează în general un registru emoțional-identitar (i.e. riscul de a ne pierde identitatea națională, valorile creștine, chiar riscul de a dispărea ca popor), completat de un registru economic neoliberal (i.e. sistemul economic nu ar mai fi sustenabil din cauza scăderii natalității).
Transformarea feministelor/feminismului sau a „ideologiei de gen” în țap ispășitor pentru această problemă construită politic este un mecanism psihologic și retoric specific strategiei populiste și folosit în prezent tot mai mult, atît de mișcările de dreapta radicale și extremă-dreapta, cît și în campaniile anti-gen.
Pe scurt, un cor întreg de lideri politici, religioși, jurnaliști, experți în economie și intelectuali (am folosit masculinul pentru că marea lor majoritate sînt bărbați) ne spune, pe diverse voci (de la lamentație la înfierare și diabolizare), că scăderea natalității ar fi provocată de feminismul care le-ar băga în cap femeilor idei trăsnite precum autonomia corporală, autonomia economică, dreptul la educație, dreptul la o viață trăită în demnitate.
Nu există statistici sau cercetări riguroase care să susțină legătura dintre feminism și scăderea natalității, și cu atît mai puțin este cunoscută literatura feministă (și nu numai) care analizează critic dimensiunea politică a demografiei și a natalității. Discursul rămîne la un nivel demagogic-populist, pentru că de fapt nu se dorește înțelegerea și recunoașterea motivațiilor reale din spatele scăderii demografice. Pentru că aceste motivații pun în cauză sistemele actuale de putere și de dominație, care au nevoie de controlul demografic și de creșterea natalității pentru a se reproduce.
În realitate, cercetările arată că natalitatea se află la intersecția mai multor sisteme de putere și dominație și că „alegerea” de a avea copii nu este doar individuală, ci este traversată și modelată de inegalități structurale (economice, etnice, rasiale), de ordinea de gen patriarhală, de politicile reproductive și politicile familiale, de dinamicile geopolitice (imperialiste și neo-coloniale), precum și de politizarea și aproprierea corpului femeilor de proiectele politice naționaliste și neoliberale.
Sînt așadar foarte multe de spus despre natalitate și „alegerea” de a avea copii, dar obiectivul acestei reflecții nu este exhaustivitatea. Mă voi opri mai degrabă asupra acelor dimensiuni care sînt relevante pentru a înțelege mizele politice și economice ale dezbaterii despre natalitate în societatea românească actuală și pentru a arăta că natalitatea este o temă esențialmente politică.
Politizarea corpului femeilor: natalitatea ca instrument al bio-puterii. Sloganul „Ce este personal e politic” („The personal is political”) al feministelor din anii 1960-1970, precum și numeroasele texte care au teoretizat această idee, subliniază exact dimensiunea structurală și politică a tuturor aspectelor care, în definițiile clasice/tradiționale din științele politice, ar ține (doar) de spațiul privat, ar fi personale; sau care, în cheia proiectului politic neoliberal, ar fi (doar) alegeri individuale. A avea sau nu copii este un exemplu paradigmatic în acest sens.
Odată cu transformarea populației în obiect de putere și cu toate schimbările sociale, politice/geo-politice și economice din perioada pre-modernă, natalitatea devine un instrument al bio-puterii, centrală în exercitarea puterii politice în epoca modernă, așa cum arată Michel Foucault.
Controlul reproducerii și al corpului femeilor – element esențial al sistemului patriarhal – este și un instrument al ideologiei naționaliste. Așa cum demonstrează Nira Youval Davis și Flora Anthias, în imaginarul național femeile devin simbolul națiunii. În ideologia și în politicile naționaliste, femeile sînt responsabile de reproducerea (biologică) a națiunii, maternitatea fiind transformată într-o datorie patriotică. În spațiul occidental modern, toate regimurile totalitare au instrumentalizat masiv ideologia naționalistă și au folosit politicile demografice ca pe un instrument de control: să ne uităm la retorica și legislația adoptate de Hitler, de regimul de la Vichy sau de Ceaușescu, pentru a da doar cîteva exemple.
În ultimul deceniu, consolidarea ideologiilor, dar și a regimurilor iliberale, revenirea puternică a naționalismului și religiei în spațiul politic, precum și re-tradiționalizarea societăților au condus deja, în multe state, la adoptarea unor politici demografice și familiale asemănătoare regimurilor menționate anterior: este suficient să ne uităm peste graniță, la regimul Orbán, la guvernarea PiS în Polonia sau la politicile lui Putin (dar există numeroase alte exemple peste tot în lume).
Discursul pro-natalist și anti-feminist trebuie așadar plasat într-un context ideologic și geo-politic precis, iar dimensiunea politică trebuie clar înțeleasă: controlul reproducerii este un instrument de bază al regimurilor totalitare. Narațiunile demografice alarmiste, care nu analizează factorii economici, culturali și politici care influențează natalitatea, ci doar caută țapi ispășitori ideologici, sînt un semn clar al procesului de de-democratizare care afectează nu doar România, ci majoritatea democrațiilor existente.
Natalitatea prin prisma unei economii politice feministe. Pe lîngă dimensiunea politică, dimensiunea economică este esențială atît pentru a dezvălui mizele discursurilor și politicilor privind natalitatea, cît mai ales pentru a înțelege factorii structurali din spatele statisticilor.
Cercetările feministe, precum cele ale lui Nancy Fraser și Silvia Federici, subliniază că munca reproductivă / reproducerea socială reunește o serie de activități esențiale pentru reproducerea biologică și socială: maternitatea și munca de îngrijire (a copiilor, dar și a persoanelor vîrstnice, cu dizabilități, bolnave), munca domestică, dar și munca de întreținere și reproducere a relațiilor sociale.
În mod tradițional, dar și în societățile actuale, această muncă este făcută în mod preponderent de femei. Sistemul patriarhal o include în definiția feminității și a rolului femeilor în societate, naturalizînd astfel unul dintre mecanismele fundamentale ale reproducerii dominației masculine. Capitalismul nu a numit muncă și nu a recunoscut aceste activități efectuate zilnic de femei în spațiul domestic, familial: această muncă invizibilizată și neplătită este însă vitală pentru funcționarea societății, dar și a economiei.
Sistemul neoliberal actual a acutizat contradicțiile. Pentru a-și merita locul în societate, o persoană (inclusiv femeile), trebuie să producă și să cîștige bani. Munca de reproducere din spațiul domestic rămîne în continuare neplătită și, în ciuda legislației și a unor politici de egalitate de gen, maternitatea este în fapt penalizată de felul în care este configurată și funcționează piața muncii.
Capitalismul neoliberal a determinat o financializare și o comodificare a îngrijirii, reducînd drastic sistemele publice de îngrijire și educație dezvoltate în paradigma socialistă / a statului bunăstării. Acest lucru a dus la o adîncire a inegalităților sociale: pe de o parte, multe categorii sociale nu își permit să plătească aceste servicii; pe de altă parte, atunci cînd este comodificată, această muncă este în continuare efectuată tot de femei – femeile sărace, rasializate, migrante. În același timp, pe piața muncii, toate muncile de îngrijire, de curățenie, de asistență socială, de asigurare a nevoilor vitale (hrană, îmbrăcăminte), masiv feminizate, sînt foarte prost remunerate și devalorizate social.
Nu feminismul scade natalitatea, ci patriarhatul și precaritatea economică. Așadar, femeilor li se cere deopotrivă să își îndeplinească „datoria” de a face copii, dar și să performeze în sistemul economic neoliberal, dominat de mitul performanței, al productivității și al meritocrației. Fără a se recunoaște în vreun fel dubla zi de muncă la care sînt condamnate majoritatea femeilor, și cu un apetit tot mai mare al guvernanților de a reduce cheltuielile sociale.
În România, politicile de austeritate au lovit din plin categoriile cele mai vulnerabile, și în primul rînd femeile: introducerea CASS-ului pentru părinții în concediu paternal, majoritar mame; eliminarea statutului de co-asigurat; tăierile bugetare din învățămîntul pre-universitar, unde sînt angajate majoritar femei; etc. Asta în condițiile în care existau deja inegalități structurale de gen, evidențiate de cercetări academice și de rapoarte ale instituțiilor și organizațiilor internaționale: infrastructura publică inexistentă sau deficitară pentru îngrijirea și educația copiilor de vîrstă mică (creșe, grădinițe cu program prelungit, programe de after school), dar și pentru îngrijirea vîrstnicilor.
Mai mult, încă din 2022, România se situează pe primele locuri (pe locul 3 în 2024, cu o diferență de peste 18%) privind diferența între prezența femeilor și bărbaților pe piața muncii (cf. Eurostat). Asta în condițiile în care procentul populației active din România este sub media europeană, iar șomajul în rîndul tinerilor ia amploare (cf. analizelor din Monitorul social).
Toate aceste aspecte constituie factori care pot contribui în mod considerabil la scăderea natalității, așa cum arată studiile din alte țări, căci la noi statul nu investește în cercetare. Ar fi de bun augur să există cercetări cantitative și calitative care să analizeze scăderea natalității în corelație cu temele pe care le-am menționat mai sus.
În lipsa acestor analize, precum și în lipsa unei discuții serioase despre mizele politice și economice ale natalității, a spune că feminismul și ideologia de gen sînt responsabile pentru declinul demografic, punînd în pericol perpetuarea nației și a economiei, este nu doar demagogie anti-feministă, ci înseamnă încurajarea ideologiilor neoconservatoare, extremiste, cu iz fascist.
Ceea ce pot eu să spun, din experiența directă, este că majoritatea prietenelor mele feministe au copii. Pe care îi cresc cu drag, dar cu greu, adesea singure. Pentru că patriarhatul și capitalismul te lovesc din plin mai ales din momentul în care ai un copil: trebuie să fii o mamă „bună”, iar pentru asta trebuie să gătești, să speli, să faci curat, să îngrijești, să mergi la ședințele cu părinții, să faci costume pentru serbări etc. cu zîmbetul pe buze. În paralel cu job-ul, unde ești evaluată, „obiectiv”, după criterii meritocratice, de performanță, aceleași pentru bărbați și femei, ca să nu discriminăm.
Feministele nu critică ideea de avea copii. Feministele revendică dreptatea reproductivă, și dreptul de decide de a avea sau a nu avea copii, pentru toate femeile, indiferent de categoria socială, culoarea pielii sau locul unde s-au născut. Feministele critică sistemele de putere și de dominație care fac din natalitate un instrument de control și de apropriere a corpului femeilor.
Ionela Băluță este profesoară universitară, specializată în studii de gen, la Facultatea de Științe Politice din cadrul Universității din București.
.jpg)
