Relația României cu meritocrația este una mai degrabă disfuncțională. Pentru a înțelege de ce, este de ajuns să ne uităm în trecutul societății noastre. Dacă o vom face cu un ochi critic, dincolo de poveștile de eroism mai mult sau mai puțin exagerate, vom descoperi o sumedenie de exemple de nedreptăți istorice în trecutul nostru instituțional care produc efecte și în prezent. Mă refer, desigur, atît la ținerea în sclavie și iobăgie a unor întregi grupuri etnice și sociale și la dependența social-politică a femeilor chiar și în perioada constituirii statului modern, cît și la coroziunea socială din Epoca de Aur a tovarășilor din vremea Pilelor, Cunoștințelor și Relațiilor, și la istoria zbuciumată a tranziției post-comuniste, care se încăpățînează să nu se termine chiar și în 2026. Poate tocmai pentru că părți întregi ale societății noastre par, în continuare, blocate într-un proiect economic și politic neo-feudal, nu-i de mirare că ideea de a organiza societatea noastră pe baze meritocratice este întîmpinată fie cu o opoziție vehementă, fie cu un zîmbet candid, unul rezervat de cele mai multe ori copiilor care încă mai cred în Moș Crăciun. Ideea de merit, vor spune unii critici, este, de fapt, un non-sens.
Meritul ca miraj moral
Dacă Alfred Whitehead vedea întreaga istorie a filosofiei europene drept o notă de subsol la Platon, cred că ar fi o exagerare să discutăm, în termeni similari, despre filosofia politică din ultima jumătate de secol ca fiind o simplă notă de subsol la John Rawls. Totuși, așa cum recunosc chiar și criticii săi acerbi, precum Robert Nozick, Rawls a adus nu doar un reviriment în lumea filosofiei politice, ci a setat și tonul multor dezbateri pe care le purtăm în prezent. Datorită lui Rawls, teoria politică egalitaristă din prezent este iremediabil preocupată de problema meritului văzut ca un simplu miraj moral. În răspăr cu teoria liberală clasică, liberalismul lui Rawls decupează individul din matricea sa socială și îl integrează într-un context metafizic și ontologic radical diferit.
La rigoare, spune Rawls, nimeni nu merită apreciere pentru nimic, deoarece nimic din ceea ce avem sau sîntem nu este rezultatul eforturilor noastre individuale. Ne naștem în anumite familii, cu anumite poziții sociale, cu unele talente pentru care piața ne recompensează pentru că avem șansa să trăim într-o anumită perioadă a istoriei speciei noastre. Avem gene care ne predispun la anumite boli cronice, dar și precondiții socio-biologice de a avea anumite trăsături de caracter care ne ajută să avem succes în viață. Nu putem pretinde vreun credit pentru nimic, deoarece sîntem rezultatul unei loterii sociale, economice, politice și genetice, nu al propriilor eforturi de a ne construi viața. Totul ține de noroc, iar „speciala” nu intră tuturor. Dacă unii au șansa de a se naște în familii conectate la anumite rețele politice clientelare post-comuniste, care au creat veritabile aristocrații economice, alții se nasc în sînul unor familii din minorități discriminate sistemic. Egalitatea formală în fața legii nu înseamnă și egalitate de șanse, drept dovadă viața și mobilitatea socială arată diferit dacă o proiectezi din Dorobanți ori Pata-Rît și Ferentari.
Șanse și merit: o schiță de design instituțional
Ca partizan mai degrabă al lui Nozick, cred că Rawls s-a înșelat în legătură cu multe elemente din filosofia sa politică, cu precădere atunci cînd vine vorba despre implicațiile economice ale muncii sale teoretice. În discuția despre merit, însă, cred că oricine este dator nu doar să-i acorde atenție lui Rawls, ci să ia în considerare cît se poate de serios natura obiecțiilor acestuia. La baza analizei sale stă, de fapt, o idee cît se poate de plauzibilă: nimeni nu merită vreun soi de recunoaștere pentru simplul fapt că a avut noroc în viață. Să cîștigi la loterie, păcănele ori pur și simplu să te naști într-o familie bogată nu pune bazele vreunui soi de îndreptățire morală. Dacă discuția rawlsiană despre merit și noroc s-ar mărgini la aceste elemente, atunci lucrurile ar fi în regulă. Problema apare, însă, atunci cînd tratăm tot ceea ce sînt și au oamenii ca fiind rezultatul norocului pur și eliminăm faptul că oamenii au libertatea de a acționa și a alege. Sigur că nimeni nu merită apreciere pentru norocul pe care l-a avut la naștere, însă ce fac oamenii cu talentele lor, efortul pe care îl depun și istoria lor personală oferă un spațiu amplu de recunoaștere pentru meritele acestora pentru respectivul efort, nu pentru situația lor inițială avantajoasă. Unde greșește Rawls, scot în evidență filosofi precum David Schmidtz, este în faptul că ajunge să confunde istoria cauzală a unei capacități sau a unui talent cu semnificația morală a exercitării acestora, pînă în punctul în care acesta ajunge să nege, de fapt, un spațiu pentru libertatea de acțiune și chiar și pentru responsabilitate.
În ciuda faptului că poziția rawlsiană este una metafizic și moral nesustenabilă pînă la capăt, Schmidtz admite că provocările lansate de Rawls pot oferi contextul unei munci de design instituțional în lumea politică și economică. La rigoare, pentru a salva pînă la capăt ideea de meritocrație și a fructifica multitudinea de potențiale beneficii sociale ale acesteia, poate că ar trebui să ne gîndim că societatea trebuie organizată astfel încît fiecare dintre noi să merite o șansă. Ideea de meritocrație poate fi salvată, așadar, de măsura în care reușim să punem bazele unor piețe care sînt cu adevărat libere de dominație politică și de rețele clientelare, piețe care permit nu doar competiția onestă, ci și ample posibilități de cooperare pe scară largă. Dar ideea de meritocrație depinde nu doar de scăderea barierelor la participarea pe piață, ci și, la fel de important, de capacitatea și disponibilitatea statului de a livra bunuri care joacă un rol vital în mobilitatea socială, precum educația, și plase de siguranță care să atenueze impactul ghinionului sau al alegerilor greșite în viață.
Radu Uszkai este lector universitar în cadrul Departamentului de Filosofie și Științe Socioumane, ASE București și membru al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată, Universitatea din București.
