Cine poate, de fapt, să muncească mai mult și în ce condiții? Aceasta e întrebarea pe care reformele recente ale sistemelor de pensionare o ridică, fără să răspundă întotdeauna complet.
În ultimele două decenii, vîrsta standard de pensionare a crescut semnificativ în țările europene. Danemarca a decis creșterea ei progresivă de la 67 la 70 de ani pînă în 2040, Norvegia a renunțat încă din 2011 la pragul fix și a introdus un sistem flexibil, în care oamenii pot alege să se retragă între 62 și 75 de ani. România a ridicat vîrsta de pensionare la 65 de ani pentru bărbați și femei și a legat modificările de speranța de viață. Efectele reformelor sînt vizibile: rata de ocupare a persoanelor între 55 și 64 de ani a crescut în România de la 29% în 2010 la 53% în 2024. Ideea că retragerea din muncă se produce automat la un moment fix pare tot mai puțin adecvată realităților demografice și economice.
Totuși, dincolo de această tendință, studiile pe tema extinderii vieții active arată că vulnerabilitatea nu dispare odată cu creșterea ocupării, ci se concentrează tot mai mult în rîndul unor grupuri specifice. Reformele au reușit să țină mai mulți oameni pe piața muncii, dar nu au redus uniform riscurile asociate înaintării în vîrstă. Inegalitățile nu doar persistă, ci capătă forme mai complexe.
Sănătatea este unul dintre cei mai importanți factori ai ieșirii timpurii din activitate. În România, unde speranța de viață sănătoasă este sub media europeană și unde expunerea la muncă fizică intensă rămîne ridicată în construcții, agricultură sau industria prelucrătoare, inegalitățile în sănătate sînt strîns legate de situația socială și economică. Prelungirea uniformă a vieții active produce, în acest context, efecte foarte diferite: pentru cei cu munci ușoare și acces la servicii medicale înseamnă ani în plus de împlinire profesională; pentru cei care au lucrat toată viața în condiții solicitante fizic înseamnă o prelungire a uzurii, nu o oportunitate.
Un studiu realizat în Norvegia (Explaining cross-country variation in timing and work exit routes among older workers - paths2include) ilustrează un tip de selecție pozitivă. Persoanele care aleg să muncească peste vîrsta de 67 de ani sînt, în majoritate, cele cu educație superioară, venituri înalte și o stare bună de sănătate, oameni satisfăcuți de munca lor, cu vieți sociale active și condiții de lucru favorabile. Cu alte cuvinte, cei care rămîn activi pe piața muncii sînt tocmai cei mai avantajați. Pentru persoanele dezavantajate, în general ieșirea de pe piața muncii se produce oricum mai devreme de vîrsta legală, astfel încît acestea ajung într-o zonă de nesiguranță materială: fără protecția pensiei și fără resurse alternative.
Un al doilea factor este responsabilitatea de îngrijire. În România, infrastructura formală pentru îngrijirea persoanelor vîrstnice este limitată, iar sprijinul familial joacă un rol central. Femeile din generațiile care se apropie de pensionare sînt adesea implicate în îngrijirea părinților foarte vîrstnici, altor membri ai familiei, a nepoților în special. Această responsabilitate afectează continuitatea profesională și poate conduce la retragere anticipată. Efectele nu sînt însă uniforme: resursele financiare și rețeaua de sprijin familial determină dacă retragerea reprezintă o alegere sau o constrîngere cu consecințe economice negative pe termen lung.
Organizațiile în care lucrează persoanele în vîrstă influențează, la rîndul lor, posibilitatea prelungirii carierei. Flexibilitatea programului, adaptarea postului și valorizarea experienței pot facilita menținerea în activitate. În lipsa acestor mecanisme, stereotipurile legate de productivitate sau competențe digitale limitează oportunitățile pentru lucrătorii mai în vîrstă. În România, diferențele dintre organizații sînt pronunțate: companiile mari pot implementa politici incluzive, uneori în cadrul unor programe formale de diversitate, în timp ce firmele mici au mult mai puține resurse în acest sens. Fără ajustări reale ale condițiilor de muncă, flexibilitate, redistribuirea sarcinilor, formare continuă, extinderea vieții active riscă să însemne, pentru mulți, doar mai mulți ani în aceleași condiții dificile.
Pe ansamblu, structura sistemului de pensii contează decisiv. În țările nordice și vest-europene, căile de ieșire din activitate sînt mai diversificate, combinînd pensii publice, ocupaționale și private. În România, dependența de sistemul public este mult mai mare, iar această diferență are implicații directe asupra egalității de șanse: acolo unde opțiunile sînt limitate, riscul de a rămîne fără alternative viabile crește proporțional.
Toate aceste constatări conduc la o distincție esențială: între vieți active mai îndelungate și vieți active sustenabile. A prelungi durata muncii fără a aborda inegalitățile structurale înseamnă a pune presiune asupra celor mai vulnerabili: cei cu sănătate precară, cu venituri reduse, care au muncit în condiții dificile sau care poartă în spate responsabilități de îngrijire.
O perspectivă orientată spre egalitatea de șanse presupune mutarea accentului de pe simpla creștere a vîrstei de pensionare pe calitatea experienței de muncă la vîrste înaintate. Aceasta implică investiții în prevenția problemelor de sănătate, acces egal la formare continuă, politici organizaționale incluzive și sisteme de protecție socială capabile să ofere opțiuni reale.
În fond, întrebarea nu este doar cît de mult putem munci, ci în ce condiții și pentru cine este posibil acest lucru. O societate care își dorește vieți active extinse trebuie să accepte că egalitatea de șanse nu se oprește la intrarea pe piața muncii, ci se negociază și se reconstruiește constant, pînă la ieșirea din ea.
Iuliana Precupețu este cercetător științific I la Institutul de Cercetare al Universității din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
