Fisură, ruptură, prăpastie, regres – acestea sînt cuvintele care descriu cel mai bine prezentul drepturilor femeilor și al politicilor de gen. Pentru că, spre deosebire de un trecut recent în care egalitatea de gen părea, măcar formal, un consens democratic, astăzi nici măcar nivelul declarativ nu mai e sigur. În acest climat, discursul politic și public se schimbă: nu mai e vorba doar despre lipsa de politici, ci despre o luptă pentru „definiții”, cuvinte. Ce înseamnă „drepturile femeilor”? Ce înseamnă „egalitate”? Cine are autoritatea să le definească? Și cine cîștigă, concret, din faptul că aceste noțiuni devin „controversate”?
Acolo unde încă există un limbaj al egalității – în programe, în strategii, în declarații de bună intenție –, mutarea în zona politicilor publice arată rapid conflictul: între ce se afirmă și ce se decide. Îl vezi în economie, în educație, în sănătate, în investițiile (sau lipsa lor) în infrastructura socială și în felul în care se construiesc alianțe politice, interne și internaționale. În aceste decizii cuantificabile – bugete, legi, servicii, priorități – se măsoară egalitatea reală. Și tot ele se traduc în viețile noastre: în siguranță, în autonomie financiară și corporală, în demnitate, în încrederea că putem face planuri într-o societate care nu ne cere să „ne descurcăm” pe cont propriu.
Feminismul a schimbat regulile jocului tocmai fiindcă a făcut vizibil ceea ce fusese tratat drept „natural”. A numit violența de gen drept încălcare a drepturilor femeilor și manifestare a inegalității, nu ca „problemă privată”. A numit munca domestică și de îngrijire drept muncă, nu reflex „firesc” al feminității sau simplu „limbaj al iubirii”. A problematizat dependența economică, precaritatea și costurile invizibile ale unui model economic și social care externalizează îngrijirea către femei. Dar exact pentru că a produs schimbări – în drepturi, norme și instituții –, feminismul a devenit ținta ideală într-un moment în care re-tradiționalizarea se vinde ca stabilitate, ordine morală, iar egalitatea se demonizează ca amenințare, situată undeva între comunism și sexo-marxism.
Trei exemple de incoerență: violență, natalitate, drepturi reproductive
Violența asupra femeilor a mobilizat – în sfîrșit – oameni, organizații, instituții. Avem, pe alocuri, ajustări legislative și mai multă vizibilitate publică. Problema e că, în același timp, violența de gen nu e tratată ca fenomen social alimentat de ierarhii, dependențe și norme culturale. Iar dacă nu atingi aceste straturi, ratezi cauzele structurale. Cum susții scăderea violenței de gen dacă nu tratezi inegalitatea economică ce face ieșirea din relații abuzive aproape imposibilă? Dacă lași educația despre relații sănătoase, limite și consimțămînt în zona rușinii sau a „controverselor ideologice”? Fără prevenție, servicii specializate, formarea profesioniștilor (poliție, procurori, judecători, personal medical și social) ca să înțeleagă relația dintre violență și inegalitatea de gen, stereotipuri de gen și fără date comparabile, facem doi pași înainte și șapte înapoi.
Natalitatea e invocată obsesiv drept urgență. În retorica extremei-dreapta, urgența capătă chiar un ton apocaliptic, cu fantasme despre „înlocuire” și panică morală. Dar, cînd întrebi ce înseamnă concret „sprijin pentru familie”, răspunsul alunecă rapid spre morală, presiune socială și nostalgie după roluri tradiționale: „ordinea” în care femeile îngrijesc, iar bărbații decid. O știți poate sub forma: bărbatul era bărbat, iar femeia era femeie. Numai că, într-o societate în care munca de îngrijire rămîne disproporționat pe umerii femeilor, în care creșele și grădinițele sînt insuficiente, iar statul își subțiază și mai mult infrastructura socială, natalitatea nu se „rezolvă” prin discursuri pronataliste și scenarii apocaliptice. Se rezolvă prin condiții materiale, regîndirea normelor și a rolurilor de gen, locuire, servicii. Cum susții natalitatea dacă nu reduci precaritatea și inegalitatea? Ba mai mult: cînd vine austeritatea, ea găsește, cumva, și drumul spre indemnizațiile pentru creșterea și îngrijirea copilului. Ne preocupă natalitatea, dar nu chiar atît încît să coste. Vorbim despre familie, dar ne ferim să deranjăm regimul de gen din interiorul ei – distribuția timpului, a muncii domestice și de îngrijire, normele tradiționale despre cine „se pricepe” la copii și cine „ajută”. Iar după aceea ne întrebăm, vai, de ce „nu mai vor” femeile copii. Le-a stricat feminismul. Vai.
La drepturile reproductive, se retrage accesul, dreptul încă rămîne. Human Rights Watch avertiza în 2025 că accesul la întrerupere de sarcină în România se erodează „sub ochii noștri”: refuzuri, bariere administrative, lipsă de servicii, stigmatizare – chiar și atunci cînd procedura este legală (Romania: Dangerous Rollback of Reproductive Rights | Human Rights Watch). Iar pe acest teren prosperă și rețelele anti-avort, inclusiv cele care oferă așa-numita „consiliere în criza de sarcină”. Cum susții drepturile femeilor dacă te faci că nu vezi această realitate? Cum poți vorbi despre „libertate” și „demnitate” cînd un drept medical devine, de facto, un privilegiu condiționat de bani, oraș, rețea de cunoștințe și timp? În plus, cînd nu ai educație sexuală coerentă și accesibilă, împingi costurile – sociale și individuale – spre fete și femei: sarcini nedorite, proceduri întîrziate, vulnerabilitate la abuz.
Egalitatea de gen nu e o dispută abstractă. In(egalitatea de gen) o simți pe propria piele, în viața cotidiană, o simți la locul de muncă, o simți acasă, pe stradă. Se vede și în decalaje măsurabile, așa cum ne arată Indexul European al Egalității de Gen, unde România are 57 de puncte din 100 și se află pe locul 23 în UE, cu performanțe slabe mai ales la sănătate și timp (Romania | 2025 | Gender Equality Index | European Institute for Gender Equality). Asta nu înseamnă doar că „mai avem de lucru”, ci că instituțiile și politicile noastre produc în continuare inegalitate – inclusiv prin modul în care distribuie puterea, resursele și timpul de îngrijire.
De la politici la rețele: cum circulă regresul
În ultimii ani, vedem cum o parte a scenei politice naționale și europene cochetează cu rețele și discursuri de tip MAGA: anti-feminism, anti-„gender”, anti-educație sexuală, anti-drepturi reproductive, anti-pluralism. Poți mima atașamentul față de „egalitatea de șanse”, în timp ce te așezi – prin alianțe, prin agendă, prin voturi – lîngă actori care au făcut din retragerea drepturilor femeilor un program explicit? Nu e un fenomen marginal, ci o mișcare amplă împotriva drepturilor femeilor la nivel global, a minorităților sexuale, cu finanțări și infrastructuri transnaționale (Aici mai multe despre finanțări, intersecția și diversitatea actorilor care susțin mișcările acestea: Tip of the Iceberg June 2021 Final.pdf), cu atacuri asupra drepturilor sexuale și reproductive, asupra domeniilor de studii și cercetare care îți permit să cunoști, să colectezi date despre inegalitatea de gen. În acest peisaj, ceea ce numim „centru” politic ajunge să împrumute reflexe și limbaje ale dreptei radicale sau extremei-dreapta. Nu doar ca retorică, ci și ca practică: prin voturi, prin amendamente și prin alianțe punctuale care împing politici regresive. La noi, educația sexuală e exemplul perfect: cînd e vorba de educație, prevenție și sănătate publică, brusc devine „controversă”, „ideologie” și, desigur, un excelent teren de competiție pentru cine apără mai bine „copiii” de informație.
Egalitatea de gen nu înseamnă să afirmi că femeile și bărbații sînt egali „în principiu”, în timp ce menții un regim economic și social care le reduce autonomia economică, le fragilizează accesul la sănătate, le expune la violență și le contestă autoritatea epistemică. Egalitatea cere politici: bani, instituții, servicii, educație, date, evaluare – și o renegociere a normelor de gen.
Așadar, dacă tot am multe întrebări și puține răspunsuri, vă mai las cîteva: Ce infrastructură publică finanțăm, concret? Cine cîștigă timp, autonomie, demnitate, protecție prin această măsură? Ce drepturi se pierd, tacit, prin omisiune, subfinanțare sau alianțe?
Oana Băluță este doctor în științe politice, conferențiară universitară la Facultatea de Științe Politice – SNSPA și activistă pentru drepturile femeilor.
