„Să fim incluzivi!” este una dintre cele mai întîlnite construcții din spațiul public de la noi, alături de „Să comunicăm asertiv!” și „Să dovedim reziliență!”. În conotația lui pozitivă, „incluziv” presupune a nu discrimina persoanele de altă naționalitate, origine, religie, sex, orientare sexuală, condiție fizică ori intelectuală, posibilități materiale, meserie. Pe scurt, a accepta și respecta diversitatea, diferențele dintre oameni. Din partea statului, a asigura accesul la educație și servicii medicale pentru toți cetățenii, a sprijini și integra categoriile defavorizate.
De cealaltă parte, obsesia de a fi „incluzivi” cu orice preț, ca orice extremă, face mai mult rău decît bine – presupune excluderea meritocrației, a competiției oneste, negarea faptului că nu putem ajunge cu toții, simultan, la linia de finiș, reprezentarea forțată în spațiul public, artistic și mediatic a minorităților de orice fel și a celor defavorizați, în scopuri demonstrative și într-un mod eronat, care vădește neînțelegerea corectă a ceea ce sînt ei și a nevoilor acestora. Cu egalitatea de șanse toată lumea e de acord, în teorie, dar, în practică și nu pe hîrtie, lucrurile stau altfel.
Colaboratorii pe care-i puteți citi în acest Dosar semnează texte bine documentate despre obsesia încă vie a fixării și clasificării, despre cum restrîngerea reprezentării este un act politic, puternic coercitiv, și faptul că nu toată lumea a găsit o rețetă bună pentru incluziune. Despre importanța renegocierii normelor de gen, cu exemple clare de incoerență a politicilor privind violența asupra femeilor, natalitatea și drepturile reproductive. Despre relația României cu meritocrația și faptul că societatea ar trebui organizată astfel încît fiecare dintre noi să merite o șansă. Despre inegalități și vulnerabilități în munca la vîrste înaintate și felul în care stereotipurile legate de productivitate sau competențe digitale limitează oportunitățile pentru lucrătorii mai în vîrstă. Despre apărarea unui drept fundamental, acela la avort în condiții de siguranță, și felul în care UE a decis să intervină pentru a proteja cetățenele acolo unde statul nu o face. Despre normalizarea discuțiilor privind sărăcia, cu ce înseamnă ea pentru fiecare dintre noi, și despre posibilele politici publice vizînd categorii sociale care „par a se descurca”, dar care, de fapt, supraviețuiesc la limită. Dar și despre o neobișnuită inițiativă din anii ’50, care a creat o școală de literatură ce urma să producă scriitori și critici literari pe bandă, aleși numai dintre reprezentanții clasei muncitoare.
Discuția despre egalitatea de șanse, ce reprezintă ea, cum și de ce trebuie protejată rămîne deschisă.
