Anda Docea

Casa de oaspeți de la Muzeul „Vasile Pogor” este acasă de zece zile deja.

Am păstrat cu mine din Arad Casa cu lacăt și Turnul de apă.

În 1968 a avut loc cel mai controversat moment al parcursului său artistic.

Rețelele sociale se pliază de minune pe singurătatea multora, pe o dorință de acceptare și de apartenență care este firească.

Trăim într-o lume în care nu s-a pierdut dorința de a spune povești, doar felul în care se emit acestea este mereu în schimbare.

„Strategie, răbdare, adaptare. Cam astea ar fi lucrurile fără de care nu se poate.”

Punctul de start a fost intenția de a găsi o identitate gastronomică românească, de a defini specificul ei. Cine și ce sîntem noi, românii, pe harta lumii?

Este un film în care războiul doar se aude și se simte foarte aproape și unde părăsirea stațiilor și garniturilor de metrou devenite adăpost, adică ieșirea la lumina zilei, este sinonimă cu un pericol mortal.

Vinovăția indusă de un timp liber prea generos și rușinea că am promis și n-am făcut ne-au stat mereu pe cei doi epoleți, în lupta nerealistă pentru perfecțiune.

Îi încurajez să-l vadă pe părinții de adolescenți care-i înțeleg cu greu sau care, din contra, cred că aceștia nu le ascund nimic.

Orele pe care le aloci lucrului, fără să te oblige nimeni, se iau din altă parte.

O întrerupere de cîteva minute din online ajunge să ne panicheze.

Dosarul de față vine o dată în plus să convingă de diversitatea, ine­ditul și picătura de poveste care există în locuri poate mai puțin cunoscute, dar minunate.

„Încă avem, în România, ingrediente locale de foarte bună calitate, încă avem oameni care cunosc rețete străvechi și, mai ales, avem o diversitate excepțională, fiecare regiune avînd propriul specific, cu preparate care o reprezintă.”

„Încă de la începutul programului am avut în vedere două obiective: creșterea gradului de promovare a obiectivelor culturale, arhitecturale și gastronomice naționale, dar și creșterea numărului de turiști români și străini care le vizitează.”

M-am întrebat cît de mult pot realizatorii unui documentar să se amestece în realitatea pe care încearcă să o surprindă și unde e granița dintre observație și participare.

Acum cinci ani, rubrica aceasta a fost o idee creionată în aeroport.

Actrița Shannen Doherty a încetat din viață pe 13 iulie, după o luptă cu cancerul care a durat aproape un deceniu.

Articolele lungi și documentate și interviurile cu întrebări elaborate nu exclud informațiile de la fața locului, în orice manieră ar fi transmise, atîta timp cît sînt formulate corect și concret.

M-am oprit asupra a două expoziții cu intrare liberă pe care am avut ocazia să le vizitez în Timișoara, găzduite de galerii cu un program plin și în perioada următoare.

În 12 ani, JAZZx a reușit să devină o adevărată călătorie sonoră și să creeze o comunitate.

Cînd vrem să rostim ceva și se aude cu totul altceva, cînd greșim un nume sau un cuvînt, ori interpretăm eronat ceea ce citim se poate produce un fenomen numit „Freudian slip”.

Interogația de la care am pornit a fost dacă nu cumva, în majoritatea domeniilor – istorie, societate, cultură –, nu facem decît să revenim, ciclic, la vechi repere.

Repetiția în modă înseamnă că anumite produse, într-o formă reinterpretată, îmbunătățită, în alte combinații, pot reapărea cu succes pe piață.

Cercetări ulterioare au dovedit că mult-vehiculata cifră de 21 de zile nu are nici o bază științifică.

Fiecare are propriile „madlene” ce deschid uși spre cea mai îmbietoare poveste pe care ne-o spunem despre trecut.

Un sfat ar fi să recunoști că acestă „rumegare” nu este altceva decît o manieră de a evita o emoție dureroasă.

Literatura română contemporană, indiferent că este vorba despre roman, proză scurtă sau poezie, se află în punctul ei de apogeu, aș spune.

Familiile alese sînt un sistem de suport, ajung să completeze spațiile lipsă pe care familiile biologice nu pot sau nu vor să le umple.

Programul de turism cultural „România Atractivă” are drept țintă nu doar conectarea obiectivelor din România cu cele europene, ci și renovarea construcțiilor de patrimoniu.

„This is a true story.”

Cu toții ne dorim să fim parte a unui întreg.

Psihologii sînt de părere că ceea ce ne fascinează în a urmări poveștile personale ale altora este impresia de autenticitate pe care o dau.

Punerea de limite e o îndeletnicire de care depinde starea noastră bună, chiar dacă se face „chirurgical”.

„Cred că învățarea și exersarea limitelor trebuie să înceapă devreme în viață.”

Nu ne naștem singuri și nici n-ar trebui să murim singuri.

Nu există emoții negative, ci doar unele mai greu de dus.

Maturitatea aduce o oarecare indiferență față de oameni și locuri din trecut, iar călătoria devine un simplu pretext pentru a ne bucura de compania potrivită, chiar dacă e doar a noastră.

Astăzi, cînd rețelele sociale ne arată ce tot face cineva din momentul în care se trezește, ajunge să ne fie extrem de dificil să discernem între ce este viață reală și ce reprezintă doar o proiecție a ei, cu filtrele potrivite.

Imaginile nocturne cu suporterii ieșiți pe străzi după fiecare meci, cînd bucuria victoriei ștergea toate diferențele și granițele dintre oameni, au rămas de referință pentru o perioadă istorică instabilă, în care fotbalul era și ancoră, și aripă.

Proveniența termenului „quiet quitting” nu este cunoscută cu exactitate.

Sînt multe situațiile în care am vrea să zicem „nu” și ajunge să fie „da”.