Anda Docea

Doar 10-20% din adulți ar avea o astfel de „criză a vîrstei de mijloc”, iar momente de introspecție și de decizie apar, de fapt, pe tot parcursul vieții.

Problema pare a fi o incapacitate de a savura prezentul, sub presiunea gîndului la efemeritatea acestuia. Altfel spus, a nu te bucura de activitățile din vară anticipînd melancolia finalului de sezon.

Se vorbește însă prea puțin despre mamă, după naștere, și aproape exclusiv despre copil. Nu destul despre greutăți, frica de a nu greși, îndoială, copleșire și chiar depresie.

Ele vorbesc despre lipsă de curaj, regrete, renunțare, divorț, moarte, sacrificiu, durere, altruism și, mai ales, cuvinte care n-au mai fost spuse niciodată.

Andreea Borțun a devenit, în timp, regizoare, scenaristă și dramaturg, manager cultural și cadru didactic al Facultății de Film din UNATC, foarte iubită de studenți.

Ediția aniversară TIFF 25 și-a desemnat cîștigătorii sîmbăta trecută și a întărit convingerea potrivit căreia filmele despre legături de familie – fragile, incomplete, disfuncționale, emoționante – sînt apreciate și simțite.

Afișul ediției aniversare TIFF, care marchează un sfert de secol pentru Festivalul Internațional de Film Transilvania, face un salt în trecut.

Anul ăsta, de exemplu, ne-am entuziasmat că după mulți, mulți ani vom proiecta un film ca pe vremuri, de pe peliculă de 35 mm. Pentru că sînt convins că mulți tineri habar n-au cum se făceau odată filmele.

„Nu, am fost eu. Asta sînt eu acum”, i-a răspuns Fran. Părea îngrozit de realitate, așa că s-a simțit nevoită să completeze: „Ți se va întîmpla și ție!”.

A fost singura dată cînd tata, pe vremea aceea mai tînăr decît sînt eu acum, mi-a luat un album care se difuza în piață și-i plăcuse.

Mereu mi-am imaginat că a-ți transforma pasiunea în profesie reprezintă idealul, în viață. Că, dacă faci pentru un salariu ceea ce ai face oricum gratis, ești dintre cei norocoși.

Familii problematice care transmit mai departe, din generație în generație, trauma, rușinea, frica, dependența, anduranța, vinovăția. Familii care supraviețuiesc, agățîndu-se de ancore de carton, sărăciei, violenței, alcoolismului, ratării.

Este un loc? O țară? O persoană? O stare? O situație? Un anume timp din trecut? O comunitate? E momentul în care te simți tu însuți?

Realitatea este că timpul a trecut, iar Vama s-a schimbat, la fel ca noi. Ne place iluzia, iar lucrurile pe care nu le mai găsim unde și cum le-am lăsat în anul precedent ne-o cam zguduie.

Filmele pot declanșa diverse tipuri de conversații, inclusiv despre sănătatea mentală. Romanian Mental Health Film Festival, ajuns la a cincea ediție, se întîmplă la Iași, între 6 și 10 mai.

Există prea puțin dialog între femeile care sînt mame și cele care nu au copii, nu știm destule despre temerile, neajunsurile, împlinirile noastre. Iar lipsa dialogului creează tabere și arde punți.

Adevăratul cost al statului îndelungat în casă este sănătatea noastră – crește riscul de boli cardiace, de infarct, de demență, scad imunitatea și mobilitatea organismului.

Doar pentru că ai împărtășit ceva, nu te mai simți singur ori blocat într-o situație fără ieșire – devii ceva mai plin de speranță.

Lana Bastašić crede că speranța poate conține și un loc pentru furie. Că furia este semnalul corpului că ceva nedrept se petrece și că sub furie este ascunsă, de regulă, tristețea.

Microstagiunea „Barba 90” a reunit nu mai puțin de 18 evenimente: patru spectacole, unul fiind pentru copii, masterclass-uri, ateliere și, în final, un spectacol comunitar.

Componenta emoțională a evitării informației este fuga noastră de sentimente nedorite. Iar asta se întîmplă în special în perioadele în care ne simțim deja copleșiți de stări negative.

Cu cît investiția de timp, energie, inimă este mai mare, cu atît noi, oamenii, renunțăm mai greu la ceva.

Obsesia de a fi „incluzivi” cu orice preț, ca orice extremă, face mai mult rău decît bine – presupune excluderea meritocrației, a competiției oneste, negarea faptului că nu putem ajunge cu toții, simultan, la linia de finiș.

A nu ierta pe cineva e o povară pentru tine, un bumerang care se întoarce să-ți dezechilibreze starea de bine.

Expoziția, dedicată părinților și bunicilor noștri, a fost o mărturie a felului în care comunismul a mutilat viețile oamenilor, cu repercusiuni aruncate peste timp, pînă în zilele noastre.

Anxietatea este un comportament învățat, nu ceva cu care ne naștem. Ce o generează diferă de la o persoană la alta și ține de experiențele de viață ale fiecăruia și de fire.

Ne declarăm contrariați, de-a dreptul uluiți, că persoana respectivă a suportat acel tratament atîția ani, că nu s-a revoltat, că n-a plecat mai repede.

Aproape toți am fost întrebați, la un moment dat, cît de mare e durerea pe care o simțim, pe o scară de la 1 la 10. E important pentru ca personalul medical să știe ce măsuri să ia și ce efect au acestea.

Nu sînt uitate vocile critice din cap, cele care refuză să tacă, pe care le auzim încontinuu și care, de fapt, nici nu sînt ale noastre, n-au fost niciodată – le recunoaștem imediat după felul în care ne spun „doar atît poți, nimic mai mult”.

Se pare că socializarea, la fel ca mîncatul, băutul, dormitul, este ceva ce creierul lor tratează drept necesitate pentru supraviețuire.

La noi, Crăciunul e universal văzut ca un moment de petrecut în familie, în care e aproape inacceptabil să nu ai brad, casa împodobită sau cozonac pe masă.

Poveștile din culise, despre probleme, încurcături, nepotriviri și toate lucrurile care nu se văd, dar fac roțile unui festival să se învîrtă fără zgomot, au fost, de multe ori, la fel de interesante precum ceea ce se vedea cînd se trăgea cortina.

Crăciunul poate însemna amintirea unor părinți care nu mai sînt ori reuniuni care abia aștepți să se termine, copii deja mari care nu mai vor să rămînă acasă sau o singurătate și mai vocală, de-a dreptul isterică.

Am plecat din Chișinău strîngînd în suflet nu doar autorii – cu care am împărțit zile cu soare filtrat prin miere și nenumărate crizanteme albe, primite de la elevi –, ci și fetele-voluntare FILIT.

Women Holding Women este un proiect al spațiului cultural și comunitar Seneca AntiCafe dedicat femeilor, care demonstrează că vulnerablitatea poate coexista cu puterea.

Ventilarea emoțională te poate plasa într-o eternă postură de victimă, de om care se plînge mereu, incapabil să gîndească în termeni suficient de raționali ori de practici.

Am ajuns la vîrsta de mijloc și nu am aflat încă dacă prietenia între femei există cu adevărat. Nu am fost vigilentă de multe ori, dar n-am știut mai bine.

Sîmbăta trecută, am pornit pe urmele lui Mircea Eliade, alături de prozatoarea și criticul literar Andreea Răsuceanu, cea mai pricepută povestitoare a „geografiei literare” a Bucureștiului.

„Sub pielea florilor” celor două artiste se ascunde, consideră curatoarea, „o anumită poezie și o filosofie de a fi artă”, etapă precedentă creării de lucrări de artă.

Evenimentele din realitate care par a fi o poveste și relația dintre ziariști și scriitori au fost cîteva dintre punctele atinse de o discuție care a făcut cortul FILIT neîncăpător.

Realitatea relațiilor din ziua de astăzi, așteptările și presiunile care există din exterior și măștile pe care le purtăm de multe ori au fost subiectul.

Am văzut și tărie, și vulnerabilitate – spectacole de teatru cu teme curajoase, vizînd relațiile interumane, suferințele psihice, locul și rostul nostru în această lume, frămîntările tinerilor și felul lor de a se raporta la evenimente.