Drepturile nu sînt un privilegiu acordat de stat atunci cînd contextul politic o permite. Ele sînt o garanție a egalității dintre cetățeni și a demnității fiecăruia. Iar atunci cînd vorbim despre drepturile femeilor, despre egalitate de șanse și despre dreptul asupra propriului corp, realitatea din Europa de astăzi arată un adevăr inconfortabil: statul nu este întotdeauna un protector, ci poate deveni un complice la încălcarea unui drept fundamental. Iar statul român face exact asta cînd vine vorba de dreptul la avort.
Sînt membră în Comitetul Economic și Social European (CESE), o instituție oficială a Uniunii Europene care reunește sindicate, patronate și organizații ale societății civile din toate statele membre. Am luat recent poziție vizavi de inițiativa cetățenească „My Voice, My Choice“, care a adunat peste peste un milion de semnături din întreaga Europă, îndeplinind pragurile legale necesare pentru a fi analizată oficial. Ea solicită crearea unui mecanism european de sprijin financiar, care să permită femeilor acces real la servicii de avort sigur și legal, în special în țările în care acest drept este restricționat sau inaccesibil în practică.
În CESE rareori întîlnim consens aproape total, dincolo de ideologii și naționalități, dar acum a fost cazul. Reprezentanții angajatorilor, sindicatelor și societății civile au recunoscut că nu putem vorbi despre drepturi egale atîta timp cît accesul la ele depinde de țara în care te-ai născut sau de venitul pe care îl ai. La finalul dezbaterii, sala s-a ridicat în picioare. Standing ovations. Un moment de unitate europeană în jurul unui principiu simplu: drepturile fundamentale nu sînt negociabile.
Șocul a venit însă cînd am vorbit despre România. Pentru mulți colegi, a fost greu de crezut că într-un stat membru al Uniunii Europene accesul la avort este, în practică, aproape imposibil. În spitalele publice de la noi, aproape nici un medic nu mai efectuează avorturi la cerere. În clinicile private, costul procedurii ajunge frecvent la echivalentul a două salarii medii lunare. Legal, dreptul există. Practic, este blocat. În România, restrîngerea acestui drept nu mai este un fenomen izolat, ci o realitate sistemică. Conform statisticilor, în aproape două treimi dintre județe avortul la cerere a devenit extrem de dificil sau chiar imposibil, existînd numeroase județe în care nu s-a înregistrat nici măcar o astfel de procedură, nici în spitalele publice, nici în cele private. Această dispariție tăcută a unui serviciu medical legal este agravată de faptul că statul nu impune medicilor care refuză să efectueze avorturi obligația de a redirecționa pacientele către alte unități sau specialiști. În lipsa acestei minime responsabilități instituționale, refuzul individual se transformă într-un obstacol aproape insurmontabil, iar dreptul garantat de lege rămîne, pentru multe femei, o simplă iluzie.
Aceasta nu este neutralitate instituțională. Este complicitate.
România arată cît de ușor pot fi golite de conținut drepturi cîștigate cu prețul vieții. În timpul dictaturii Ceaușescu, peste 10.000 de femei au murit ca urmare a interzicerii avortului. Astăzi, interdicția nu mai este explicită, dar mecanismele de excludere sînt mai subtile și, tocmai de aceea, mai periculoase. Lipsa accesului în sistemul public, costurile prohibitive din privat, presiunile informale asupra medicilor – toate construiesc un zid invizibil în fața femeilor.
În același timp, de peste 15 ani, statul român nu mai asigură contracepție subvenționată pentru adolescente și femei vulnerabile (un lucru de care generația mea, la începutul anilor 2000, a avut parte în România și care ne-a permis, ca tinere, să nu trăim cu frică, să nu ne tăiem singure aripile și să putem păși cu dreptul în viață). Sistematic, statul român refuză să promoveze educația sexuală în școli. Rezultatul este previzibil: jumătate din mamele minore ale Europei sînt din România. Nu pentru că fetele din România sînt mai iresponsabile, ci pentru că statul le refuză instrumentele minime pentru a avea control asupra propriei vieți.
Europa nu poate accepta un acces la avort care depinde de ce cod poștal ai sau de cîți bani ai în portofel. Egalitatea de șanse nu este compatibilă cu un sistem în care doar femeile cu bani au opțiuni reale. A susține „My Voice, My Choice“ înseamnă a recunoaște că, atunci cînd statele eșuează în a-și proteja cetățenele, Uniunea Europeană are nu doar dreptul, ci obligația de a interveni.
Corina Murafa este lector universitar, activistă și consultantă independentă în domeniul energiei și climei, membră în Comitetul Economic și Social European.
Credit foto: Wikimedia Commons
