Cred că știam că avem probleme cu banii dinainte să merg la școală. Nu m-am culcat niciodată flămîndă, dar primeam indicații de tipul „n-are mama să-ți ia acum, dar îți ia cînd ia salariul” înainte să ieșim afară. Cumpăram adesea pe caiet de la minimarket-ul din colțul blocului, mai mereu ne împrumutam la bunici și încă îmi amintesc cînd ai mei au luat un împrumut la Provident și agentul de vînzări a venit acasă ca să încheie contractul.
Dar aveam și momente cînd mergeam vara pe faleză și mîncam mici sau o așteptam pe mama să iasă din tura de la croitorie, la o cofetărie. Îmi luase tata vreo trei prăjituri din care să gust. Pentru că ai mei și-au gestionat mereu banii haotic și impulsiv, cu accent pe „azi”. Plus că nu exista noțiunea de educație financiară la finalul anilor ’90. Doar multă durere și neîncredere asociată banilor, din cauza regimului comunist, dar și niște speranțe că va fi și bine odată.
În 2022, am scris un eseu, „Să fii sărac e o rușine”, în care am povestit despre cum am crescut și trăit în precaritate, cum datoriile familiei au fost o componentă atît de înrădăcinată în viața noastră, cum le-am făcut față alor mele, pentru că, altfel, n-o scoteam la capăt nici cu taxa la facultate, nici cu chiria pentru cămin sau cheltuielile de zi cu zi.
De patru ani încoace mă obsedează subiectul banilor și al acestei sărăcii funcționale, al precarității. Adică oameni care muncesc pe un salariu insuficient sau la limită. Un salariu care poate dispărea într-o săptămînă și lipsa lui îi poate arunca pe oameni în stradă, pentru că n-au cîștigat niciodată suficient, astfel încît să aibă un fond de economii sau de urgență. De atunci a rămas cu mine nevoia de a deschide această conversație despre bani, despre rușinea aia care te sufocă și umilința care te îngroapă. Despre ce înseamnă să supraviețuiești și cu ce traume te lasă.
În toamna lui 2025, am lansat Prea Sărac, o serie audio de șase episoade, în care am spus poveștile oamenilor care au cunoscut o fațetă a precarității, la pachet cu propria mea călătorie de a înțelege mai bine cum am ajuns aici: mai săraci, mai dezbinați și mai departe de politicienii care ar trebui să se îngrijească de bunăstarea noastră. Familia fostei mele colege de facultate cu care nu mai ținusem legătura și credeam că e „pe val”, cînd de fapt erau îngropați în datorii, după ce tatăl și-a pierdut locul de muncă în pandemie. Realitatea de actor într-o țară în care munca în cultură e un lux, cînd n-ai o plasă de siguranță. Sau visul unei asistente sociale de 23 de ani din Arad de a deveni ofițer de probațiune, care cîștigă 3.600 de lei pe lună din două job-uri part time, în timp ce merge și la a doua facultate.
Aproape un an de documentare mai că m-a băgat în depresie. N-am avut niciodată liniștea financiară și banda mentală necesare ca să mă educ prea mult din punct de vedere politic sau economic, așa că am pornit la drum cu dorința de a găsi niște soluții ușor de implementat sau speranța că sigur ne va fi curînd mai bine. N-a fost deloc așa.
Din interviuri cu politologi, sociologi și psihologi am înțeles că dezvoltarea României a fost profund inegală, bogăția și oportunitățile concentrîndu-se în marile trei-patru orașe, în timp ce restul țării a cam rămas în paragină. Sigur că schimbare și creștere economică au existat, dar nu echitabil. Că, treptat, politicienii au prioritizat bunăstarea mediului privat. În timp ce coșul minim de trai pentru o persoană e de aproape 5.000 de lei, salariul minim net pe economie e de aproximativ 2.500 de lei. Că fiecare notă de plată a ospățului sau dezinteresului politicienilor a fost achitată de aceleași categorii vulnerabile: mame, elevi și studenți, bătrîni, pensionari, persoane bolnave, muncitori pe salariu minim. În timp ce sistemele de educație și sănătate sînt pe butuci – se desființează biblioteci, se comasează clase și se taie burse, iar spitalele sînt insuficiente, medicii sînt epuizați sau corupți –, dosare cu prejudicii de milioane de euro se prescriu frecvent și primari de sector au datorii la ANAF de zeci de milioane de euro.
Mi-am dat seama și individual pe cîte fronturi atacă sărăcia și precaritatea. Că relația cu banii influențează relația cu partenerul și detaliile la care devii atent, căci banii nu sînt matematică decît atunci cînd îi numărăm, cum mi-a explicat psiholoaga Raluca Anton. Că, atunci cînd crești cu „n-avem bani”, devii adultul care-și spune că nu merită, iar mai tîrziu are toate șansele să fie exploatat pentru dorința de a se integra și a demonstra că-și merită locul.
La finalul zilei, sigur, ne putem păcăli că cele trei cafele în oraș ne sabotează planurile de a economisi. Dar cum te simți cînd toată viața devine un șir interminabil de refuzuri constante? Poate dacă ți-ai lua încă două-trei colaborări, o s-o scoți la capăt – asta dacă ești suficient de privilegiat să nu faci muncă fizică, necalificată sau pe minimul pe economie.
Doar că trebuie să ne reamintim că nu jucăm un joc corect și că doar unii dintre noi sîntem obligați să respectăm regulile. Probabil că vor mai trece ani buni pînă la digitalizarea ANAF sau pînă cînd vom asista la renașterea unui stat social care chiar le oferă niște servicii decente cetățenilor. Însă, pînă atunci, cel mai important lucru pe care îl putem face e să avem noi grijă unii de ceilalți, să fim solidari și să ne facem unul altuia loc. Pe mine, una, de multe ori, bunătatea și mîna întinsă a cuiva m-au salvat. Pe unii nu i-a costat nimic, dar pentru mine a fost neprețuit.
Andreea Vîlcu este jurnalistă freelance și gazdă a podcast-ului Prea sărac.
