Începuturile egalității de șanse în spațiul românesc au fost strîns legate de militantismul femeilor pentru obținerea drepturilor egale, dar și în rîndul claselor vulnerabile. E interesant totuși că în cultura română discursul egalității de șanse a fost rostit, în speță, atunci cînd venea vorba de accesul la educație, care cunoscuse o adevărată explozie încă din secolul al XIX-lea prin supradimensionarea instituțiilor de învățămînt sub ordinea impusă de Regulamentele Organice. Primele societăți filantropice mobilizate în jurul mișcărilor feministe din primele decenii ale secolului XX, precum Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române sau Consiliul Național al Femeilor Române, ambele legate de numele Alexandrinei Cantacuzino, reclamau nu de puține ori accesul egal la educație. Problema cu aceste societăți filantropice este că la cîrma lor se aflau femeile înaltei societăți, formate în marile centre occidentale, care aveau o viziune limitată asupra egalității sociale, în primul rînd. În al doilea rînd, nu de puține ori aceste societăți filantropice au ajuns cîmpul unor strategii instituționale de acaparare a unor poziții avantajoase. Motiv pentru care Calypso Botez ajunge să demisioneze din Consiliul Național al Femeilor Române, acuzînd-o pe Cantacuzino de faptul că a încercat să monopolizeze și să deturneze mișcarea feministă românească. Așa se face că programele egalitariste au rămas suspendate, iar interbelicul a lăsat în urmă subiectul.
Anii ’50 au reprezentat cei mai stridenți ani din punct de vedere al modului în care s-au purtat discuțiile despre egalitatea de șanse. O condiție iminentă noului stat consacrat etosului muncitoresc. Desființarea și reformatarea instituțiilor de educație și cultură au venit puternic din spate cu săgeata egalității. Intențiile erau cît se poate de bune, execuția lăsa de multe ori de dorit, pentru că egalitatea de șanse nu avea ca efect o mobilitate socială reală, ci era mai mult un lucru performativ. Boicotarea vechilor școli și crearea unora în acord cu noua sensibilitate a generat situații, nu de puține ori, hilare. La 1950, pe Kiseleff 10, lîngă Ambasada Uniunii Sovietice, se înființează Școala de Literatură „Mihai Eminescu”, care concura Facultatea de Litere, al cărei director era nimeni altul decît Mihai Novicov. Arhivele de la Uniunea Scriitorilor păstrează o parte a documentelor acestei școli, în mare măsură pierdute: găsim aici de la fișele de înscriere ale candidaților și pînă la bursele și referatele de necesități ale studenților școlii.
Criteriul principal de selecție a candidaților era „originea sănătoasă”, așa că orele de pian, guvernantele și moșia, dacă era cazul să existe, trebuiau obligatoriu șterse cu buretele din portofoliul viitorilor studenți. Școala era organizată după principiile instituțiilor muncitorești și avea în centru același etos productivist – cu cît produceau studenții mai multe texte conveniente sistemic, cu atît erau mai apreciați. Excesul egalității era că selecția viitorilor candidați mergea uneori pînă în fabrici. Așa se face că muncitorilor cu familii li se promiseseră burse generoase pentru a accepta să urmeze cursurile Școlii de Literatură. Într-unul dintre referatele din arhiva școlii, un anume elev, Petru F., care venea de la un combinat chimic și ajunsese să fie înrolat, deplîngea bursa de la școală care nu i se mai mărea și care nu era suficientă pentru a trimite bani acasă și a acoperi nevoile familiei.
De cealaltă parte, instructorii Școlii trebuiau să dovedească o solidă competență doctrinară, chiar dacă, de cele mai multe ori, exigențele ideologice impuse asupra conținuturilor diseminate nu reușeau a fi acoperite de către profesorii Școlii. Bunăoară, Nina Cassian, care era însărcinată cu predarea unor seminare de scriere creativă, va mărturisi că le preda elevilor „cu maximă bună credință cîteva tehnici poetice, îi familiarizam cu figurile de stil, evident, mai mult pe bază de experiență proprie decît din vreo lectură teoretică [...], drept urmare, Ștefan Iureș m-a și «pîrît» că am făcut elogiul lui Arghezi... (care era proscris pe vremea aceea)”. Calitatea ideologică nesatisfăcătoare a învățămîntului și a rezultatelor obținute sînt deplînse în referatul întocmit cu privire la activitatea Școlii la 1954: „În școală a fost o slabă educație comunistă. Disciplina era, de asemenea, slabă. Studenții veneau la seminarii cu mare întîrziere, părăseau clădirea școlii fără învoire”. În cadrul aceluiași referat, unora dintre profesori li se reproșează că absentează de la propriile cursuri (N. Tertulian, E. Frunză, T. Șelmaru), iar alții, precum Mihu Dragomir sau Nina Cassian, lasă loc infiltrării literaturii formaliste dăunătoare a unora ca L. Blaga sau T. Arghezi. La rîndul ei, Nina Cassian nu de puține ori amintește cît de dificil era uneori la atelierele de scriere creativă, căci mulți dintre elevi nu aveau competența minimă de a scrie în limba română.
Adevărul e că discuția despre egalitatea de șanse a început aici și, în bună măsură, a murit din fașă.
Credit foto: Wikimedia Commons
