Gravitatia

Gravitația e modul în care materia își face simțită prezența. Departe de a fi mută, pasivă, inertă, materia se exprimă pe calea gravitației.

Mai trebuie să spun că omul era îndrăgostit de alcool. Și acum parcă îl văd cum se clătina prin șanțuri și văioage, agățîndu-și hainele în toate tufișurile și alunecînd uneori prin noroaie, dar fără să atingă vreodată gravimetrul.

La sfîrșitul acelui drum de două săptămîni eram plini de pește mai ceva ca pelicanii, de cele mai multe ori pîinea cumpărată din Sfîntu era de mult mucegăită și apa din butoaie înverzită de alge.

Căderea are de-a face cu lucrurile așa-zis ultime sau decisive, cu aspectele definitive ale lucrurilor, ce nu mai pot fi schimbate: viață și moarte, sfîrșit, soartă sau destin.

Gravitația ne este și prieten, și dușman: ea a făcut Pămîntul, dar tot ea omoară oamenii. A fost o perioadă în viața ta cînd cădeai din pat, dar atunci cînd o făceai, cădeai mereu în jos și niciodată în sus.

În general gravitația e acolo, există, nu e musai să pierdem vremea căutînd/inventînd explicații care deocamdată nu le sînt la îndemînă întotdeauna nici oamenilor de știință, cu atît mai puțin scenariștilor.

Frumos, admit, dar aș simplifica, evitînd discuții despre erosuri platonice sau platoniciene, incursiuni în sine sau excursii din sine către alții.

Îmbătrînirea nu pare altceva decît o victorie a gravitației. Alcătuirea noastră șubredă cedează greutății. Pielea cade, spatele se încovoaie, șoldurile și genunchii se deformează.

Să vorbim de suflet sau să-l reducem la materie, pe care o cunoaștem destul de bine? Să vorbim de talent sau să-l reducem la exercițiu? La fel cu „geniu“, „iluminare“, „energie vitală“ și altele.