Într-un manuscris alchimic timpuriu, Newton aseamănă Pămîntul cu un animal uriaș care inspiră suflu eteric și ferment vital pentru a se reîmprospăta, apoi expiră exalații mai dense, printre care și aerul. Mai precis: aerul e produs de disoluții minerale și fermentări în pămînt, și el urcă neîncetat pînă ajunge în regiunea eterică, unde, îngrămădindu-se în cantități mari, începe să împingă în jos eterul. Pe cît aer urcă, pe atît eter trebuie să coboare, doar că acesta din urmă, fiind mult mai fin și mai rar decît aerul (așa cum este aerul față de apă), coboară mult mai iute, iar în coborîrea sa trage în jos corpurile prin care trece, făcîndu-le astfel „grele“: iată cum explică Newton gravitația în jur de 1672. Un șuvoi de particule eterice făcea corpurile să cadă și în însemnările din carnetul de student (problema era acolo dacă rămîn în măruntaiele Pămîntului sau se ridică din nou), și același tip de explicație mecanicistă îl regăsim la Newton pînă foarte tîrziu. Și e firesc să fie astfel, de vreme ce noua filosofie mecanică, în care totul era redus la particule care se ciocnesc unele cu altele, se dovedise cel mai promițător candidat pentru înlocuirea fizicii scolastice, cu formele ei substanțiale și calități oculte care nu explicau, la drept vorbind, nimic. Căci una e să spui că magnetul atrage pentru că are o virtute magnetică, și alta că magnetul atrage prin efluvii de particule care acționează prin contact, din aproape în aproape; sau că un corp e greu fiindcă își caută „locul natural“ din centrul pămîntului, față de greutate explicată prin acțiunea „mecanică“ a unui fluid eteric foarte subtil, care pătrunde prin toate corpurile. Unde e Newton inovator față de programul mecanicist strict e cînd atribuie eterului nu doar o funcție gravitațională, ci și una vitală („vegetativă“), de certă inspirație alchimică („An Hypothesis explaining the Properties of Light“, 1675); alteori însă, sistemele sale eterice nu conțin nimic activ, sînt doar pasive și „mecanice“ (scrisoarea către Robert Boyle din 28 februarie 1679).
În 1684, Edmond Halley l-a deranjat pe Newton de la studiile sale de teologie și istorie a coruperii Bisericii ca să-l întrebe ceea ce le dădea bătăi de cap membrilor Societății Regale din Londra: ce curbă ar descrie o planetă care se învîrte în jurul Soarelui dacă asupra ei ar acționa o forță de atracție invers proporțională cu pătratul distanței ei față de Soare? La care, potrivit legendei, Newton a răspuns pe loc: o elipsă! Dar că a rătăcit hîrtia unde avea și demonstrația (firește, ne gîndim noi astăzi, de vreme ce era ocupat să descifreze ce înseamnă cele zece coarne ale bestiei cu șapte capete din Apocalipsă). Îi va trimite mai apoi lui Halley două tratate De motu, în care formulează pentru prima dată principiile dinamice – cum spunem noi, cu un anacronism (Newton nu folosește nici odată termenul „dinamică“, inventat de rivalul său, Leibniz) – care vor sta la baza Principiilor matematice ale filosofiei naturale, încheiate într-un timp record, doi ani mai tîrziu.
Cum rămînea însă cu eterul responsabil pentru gravitație? Un mediu fluid care umple cerurile ar fi trebuit să producă o încetinire a mișcării planetelor, tot așa cum aerul încetinește mișcarea unei săgeți, care, în cele din urmă, cade pe pămînt. Or calculele lui Newton indicau că nu există o astfel de încetinire: legea ariilor a lui Kepler, confirmată empiric, se potrivea de minune cu legea stabilită matematic de Newton pentru ariile descrise de corpuri care se învîrt în jurul unui centru imobil de forță, ceea ce n-ar fi trebuit să se întîmple dacă cerurile ar fi fost într-adevăr pline cu un lichid eteric. Așa că Newton a conceput un experiment ingenios prin care să supună la probă existența eterului. Una dintre dovezile în sprijinul acestuia era aceea că, într-un recipient din care fusese scos aerul, un pendul pus în mișcare ajungea pînă la urmă să stea pe loc: dacă în recipient nu mai era aer, înseamnă că eterul l-a încetinit – nu? Căci eterul pătrunde prin porii corpurilor, așadar și ai recipientului, și se află acolo chiar și după ce aerul e îndepărtat. Care a fost ideea lui Newton? De vreme ce eterul e presupus a interacționa cu părțile interne ale corpurilor (în vreme ce aerul o face doar cu suprafața lor exterioară), înseamnă că o mărire a cantității de materie a pendulului ar trebui să rezulte într-o încetinire mai rapidă a pendulului; dar între o cutie goală suspendată de o frînghie și una plină cu plumb diferență a fost insignifiantă. Eterului gravitațional (cel puțin în versiunea mecanicistă clasică) nu mai rămîne să-i spunem decît „Adio!“.
Newton a continuat însă să caute cauza gravitației și după publicarea Principiilor (unde se abținea să speculeze în privința ei). Hotărît, cauza aceasta trebuia să fie imaterială, altminteri ar fi produs încetiniri. Nu cumva cauza gravitației e Dumnezeu însuși? Nu cumva anticii cunoșteau acest lucru? Un discipol, David Gregory, și-a notat o convorbire avută cu Newton în 1705: „Cu ce este umplut spațiul gol de corpuri. Adevărul este că el crede că Dumnezeu este omniprezent în sens literal […] și presupune că, așa cum Dumnezeu este prezent în spațiu acolo unde nu sînt corpuri, este prezent în spațiu și acolo unde se află corpuri. […] Ce cauză au atribuit anticii gravitației. El crede că l-au recunoscut pe Dumnezeu drept cauză a ei, nimic altceva, adică nici un corp nu poate fi cauza, de vreme ce orice corp este greu“.
Și totuși, în ultima parte a carierei, Newton va reveni la speculații eterice (mai ales în „Problemele“ de la finalul Opticii). E drept că un eter atît de subtil încît e mai degrabă imaterial. Să nu fi putut renunța complet la dogma mecanicistă? Să fi fost noile experimente cu electricitate de la Societatea Regală? Ori poate criticile foarte dure ale lui Leibniz? Probabil cîte ceva din toate acestea.
Merită însă să ne oprim o clipă la una dintre criticile aduse de Leibniz. Pentru el, gravitația newtoniană este o revenire la calitățile oculte ale scolasticilor. Orice cauză care nu e mecanică este, susține Leibniz, ininteligibilă; or Newton nu ne indică o cauză mecanică a gravitației, ci vrea să ne facă să credem că este o calitate universală a corpurilor care le face să fie grele. Obiecția nu e așa rea. De fapt, ne confruntăm cu această alternativă ori de cîte ori vrem să introducem o proprietate sau chiar entitate nouă: nu cumva e ea reductibilă la una pe care o cunoaștem deja? Cea nouă va fi întotdeauna misterioasă (sau „ininteligibilă“, cum spune Leibniz). Să vorbim de suflet sau să-l reducem la materie, pe care o cunoaștem destul de bine? Să vorbim de talent sau să-l reducem la exercițiu? La fel cu „geniu“, „iluminare“, „energie vitală“ și altele. Sau ca în discuțiile de astăzi despre inteligența umană versus cea artificială: are prima ceva distinctiv sau e reductibilă la calcul (cum credeau Hobbes și Leibniz)? Riscul e de a nesocoti o proprietate precum gravitația newtoniană, dar și de a vorbi de „umanitatea“ care ne face oameni, ceea ce semănă îndeajuns de bine cu „virtutea magnetică“ a magnetului din fizica scolasticilor.
Grigore Vida, istoric al filozofiei și al științei, specializat în perioada modernității timpurii, este secretar științific al Secției de filosofie, teologie, psihologie şi pedagogie a Academiei Române.
Credit foto: Wikimedia Commons
