De ziua Sfintei Înălțări, ostoiți ontic după 40 de zile de Înviere continuă, ne-am pornit spre sfînta Biserică. Acolo, credincioșii fremătau în așteptarea unei noi sărbători care să o înlocuiască pe cea în curs, lungă și absolută, incomprehensibilă și incomensurabilă, radicală și inevitabilă, semn că reziliența la tensiunea anastatică necesită o pregătire duhovnicească mai în profunzime. Așadar, toată lumea, și noi cu ea, așteptam să sfidăm forța gravitațională și să ne înălțăm dimpreună cu Domnul. Imaginea descrisă de Apostolul Pavel, care spune că vom fi răpiți în văzduh (eis aera – în aer) și vom fi pururea cu El, ne bîntuia mințile. După ce s-a terminat predica Părintelui care a ținut să sublinieze că Domnul a sfidat legile fizicii, legea gravitației, și că noi nu putem pentru că sîntem încărcați de păcate, lipiți de pămînt, ne-am cotrocit într-o vilă din Cotroceni, am desfăcut o butelcă de vin Avaton și am purces la de acum consacratul simpozion (syn împreună, pino a bea).
Personajele sînt caracterizate după ce însemnă pentru ei ridicarea din căderea în păcat: pentru Cristi (Cr) analipsis, înălțarea la a fi cu adevărat și într-adevăr, pentru Ion (I) epanalipsis, re-venirea pe calea vieții, pentru Mihai, antilipsis, sesizarea derapajului existențial, pentru Clement katalipsis-ul stoicilor, gîndirea cuprinzătoare care descarcă mintea de fantezii.
Cr: Dragi sympotes, cu ocazia sfintei Înălțări a Domnului, s-ar cuveni să abordăm cîteva probleme sensibile, cum ar fi ridicarea omului din păcat într-o lume căzută, rectitudinea existențială, adică cum poți să rămîi vertical în fața căderii, a legii gravitației spirituale a acestei lumi, nepotrivirea lui cu acest veac, cum spunea Apostolul Pavel, înălțarea lui de pe pămînt spre ceruri, mișcarea lui ontologică anagogică de la a fi, a exista simplu, la a fi bine (eu einai) pînă la a fi veșnic bine (eu aei einai), cum foarte profund scrie Maxim Mărturisitorul. Conștient sau nu, omul jinduiește după starea paradisiacă, frumusețea cea dintîi (to archaion kallos), cum o numesc cîntările bisericești, și tinde mereu spre ceea ce marii teologi numeau veltion, adică spre mai binele spiritual, iar acest bine nu-l află decît prin comuniunea în iubire cu Dumnezeu și semenii săi. Ridicarea despre care vorbim, sfidarea legii gravitației spirituale, nu se poate face decît prin depășirea egoismului prin deschiderea în iubire. Adică a ieși erotic din tine spre celălalt, și aici cînd spun erotic, ca să n-avem parte de răstălmăciri hedoniste, mă refer la acel eros sfînt despre care vorbește sfîntul Dionisie Areopagitul!
I: Aș începe cu puțină etimologie. Căderea in greaca veche era ptosis (si-n greaca nouă s-a păstrat), greșeala, abaterea, paraptoma, decăderea era ekptosis (în greaca nouă însemna reducere), iar căderea totală kataptosis. Ridicarea are mai multe cuvinte: anastasis, egersis, analepsis, chiar și orthotis care însemna a sta drept. Grigorie de Nyssa ne spune că această poziție verticală a omului (orthos) arată că el este ca o săgeata îndreptată spre cer. Iisus Hristos a depășit și legea fizică a gravitației universale, înălțîndu-se la ceruri în fața ucenicilor, corpul lui îndumnezeit nemaifiind atras spre pămînt. Corpurile noastre, supuse negreșit gravitației universale și lipite de pămînt, pot fi înduhovnicite prin harul îndumnezeitor, cum spune Grigorie Palama, și astfel se pot dezlipi de pămînt, sfidînd ceea ce ai numit tu legea gravitației spirituale, căderea.
M: Sînteți atît de... gravi cînd vorbiți de gravitație. Și mai vorbiți și de eros amestecat cu gravitația, care se mai numește și legea atracției universale! Newton a descoperit legea atracției universale după ce i-a picat un măr în cap, Eva a descoperit atracția particulară după ce a mușcat din fructul măr, iar aceste două fie și legende dau o însemnătate crucială mărului! Dar trecînd la lucruri serioase, eu m-aș referi, înainte de avîntările voastre fulminante spre ceruri, la rectitudinea morală, la calitatea de a fi om, la acea stare de a fi bine cu sinele tău, cea care te face implicit să te simți bine și cu semenii, și cu Dumnezeu. Lipit pe pămînt, dar drept, în lume, sub atracția universală, dar nu căzut.
Cl: Ceea ce vrea să spună Mihai este că, pentru a nu fi sub povara gravității păcatului, este foarte important să lupți să nu cazi în acele paraptomata/amartiai/greșeli/păcate iremisibile, acele păcate de moarte, cum le numește Biserica. Cele ale firii, remisibile, intră la... atracția universală! Nu este marele ascet Ioan Scărarul cel care se arată indignat că pedepsim aspru păcatele firii (gen cele trupești, atracția universală (sic), scuzați gluma!) – și iertăm atît de ușor păcatele împotriva firii – gen ura, minciuna, invidia? Cred că cel mai grav păcat este să nu-și găsească omul pacea cu sinele său, pentru că atunci ceva iremisibil s-a cuibărit în el și-l roade ușor, dar sigur ca un vierme intern.
I: Este o mică mare confuzie aici, nu am găsit la Părinți această teorie, această distincție între păcate remisibile și iremisibile. Păcate ale firii, mulate pe necesitățile firești ale omului (cum ar fi concupiscența, că asta e tema voastră predilectă), da. Păcate împotriva firii, cum ar fi mîndria (yperifaneia), cu fiicele ei înfumurarea (tyfos) și aroganța (alazoneia), egocentrismul, egolatrismul, egoismul, da. Păcatele ego-ului, le-aș numi, păcate care sînt rezultatul închiderii omului în sine, al blocajului dezerotizării.
Cr: Pany ge, ca să te aprob platonician. Cred de asemenea că și Biserica a exagerat cu această denumire de păcate de moarte. Păcatul este o durere, o abatere a omului de la parcursul lui ontologic, o neputință, o boală, iar boala este, așa cum spune Maxim Mărturisitorul, ceva de iertat, nu de pedepsit (syggnoston ou timoriton). Nu e nimic de moarte. A, da, sînt păcate care induc moartea sufletească ca efect al blocajului erotic al omului. Omul nu mai iese erotic din sinele lui spre celălalt. Omoară acel pros ti de care vorbeau filosofii antici elini atunci cînd se refereau la relație.
M: Frumos, admit, dar aș simplifica, evitînd discuții despre erosuri platonice sau platoniciene, incursiuni în sine sau excursii din sine către alții. Omul drept moral este cel care are înrădăcinate în el principiile morale ca o a doua natură a lui, le simte, le trăiește, emană din el fără prea multe cuvinte. Nu-i e rușine cu el însuși, nu-i e rușine cu ceilalți, nu transpare în el nimic inavuabil. Este el cu ceilalți cum este cu el. Demn, principial. Nimic strident. Nimic ostentativ.
Cl: Chiar și în micile lui slăbiciuni, în propriile lui căderi, abateri-paraptomata, rectitudinea morală este pentru omul integru un cert și firesc modus vivendi. Omul integru în lumea elină era cel care avea discernămînt, dreapta socotință, cum spuneau bătrînii noștri, cel curat întru toate. Să nu uităm că om integru se spunea în vechea elină sofron, iar etimologic este compus din soas tas frenas, adică, după literă, să ai sănătoase toate pielițele, cele trei, de pe creier, de pe plex și de pe… gland. Integritate peste tot!
I: Etimologia ta e un pic împielițată, un fel de etimon la etimon, inițial fren era mai degrabă diafragma, ușor forțată etimologia, dar acceptabilă... Soas tas frenas se folosește în testamentele oficiale cînd spui „fiind în deplinătatea facultăților mintale”. Însă etimologia directă este soos – sănătos și fren – minte, cel întreg la minte. Înțelesul de minte al fren-ului e foarte vechi, Pindar are deja expresia exo frenon, adică scos din minți, sau Eschil opusul eso frenon, adică cu mințile la el. Însă traducerea lui sofrosyni prin curăție este eronată, nu văd kathariotis ce mai însemnă. Cînd cerem lui Dumnezeu în rugăciunea sfîntului Efrem, rostită zilnic în Postul Mare, să ne dea pneuma sofrosynis, traducerea duhul curăției nu acoperă sensul. Chiar și „înțelepciunea a toate”, cum se obișnuiește a se traduce mai nou, este incompletă. Sofrosyni exprimă plinătatea omului, înțelepciunea în toate, curăția în toate, sănătatea în toate, integritatea, cum bine ai spus.
M: Sofrosyni este esența tuturor virtuților, e așezarea în armonia cu sinele și cu semenii. Este catalizatorul organic al frumuseții sufletești. Pentru Platon, sofrosyni este o virtute complexă care conferă omului armonia între cele trei părți ale sufletului: partea înțelegătoare sau rațională (logistikon), partea iuțimii sau irascibilă (thymoedes) și partea doritoare sau volitivă (epithymitikon), logistikon-ul fiind sau trebuind să fie partea conducătoare. Pentru Părinții Bisericii, sofrosyni este așezarea omului în bine și frumos. Sofron-ul este omul bun și frumos (kalokagathos). Dar bine ar fi să ne așezăm și noi în sfintele tale concluzii, că tare bun a fost vinul și… dezbaterea bună.
Cr: Iubirea este adevărata ridicarea a omului, așa cum adevărata cădere a lui este egoismul. Omul sfidează cu adevărat gravitația spirituală a lumii, atunci cînd iese erotic către Dumnezeu și către celălalt. Cînd își descoperă menirea sa de ființă erotică.
Soarele de mai se îndrepta și el spre asfințit după ce toată ziua a inundat zîmbitor cartierul. Odată cu venirea serii, s-a așternut între noi o tăcere gravă, dar și acea bucurie erotică sfîntă care covîrșește legea atracției universale.
Cristian Chivu este doctor în teologie al Facultății de Teologie a Universității „Aristotel“ din Salonic. Cea mai recentă carte publicată: Sf. Ioan Damaschin, Opere complete, vol. V, Omilii I, ediție bilingvă (traducere, note, introducere), Editura Gândul Aprins, 2024.
Credit foto: Wikimedia Commons
