Tema căderii sau prăbușirii în Antichitatea greacă atinge toate corzile acelor vremuri: destinul popoarelor și al cetăților, destinul indivizilor, ratarea și eșecul, dar și norocul, căderea zarurilor și hazardul, căderea sub puterea unor entități divine sau lumești, dezbaterile și argumentările, deci lupta pentru adevăr; în fine, gramatica și formele de vorbire. Ce înțelegeau, mai precis, grecii prin „cădere“? Dar prin contrariul acesteia, așadar prin „ridicare“ și „repunere pe picioare“?
Unele urme ale Antichității se regăsesc în limba noastră de azi: cineva a căzut în luptă; cutare oraș a căzut; cineva a căzut la examen; unul a căzut bolnav; altul a riscat, dar a căzut în picioare; cineva a căzut în extaz; el i-a căzut ei drag; cineva a căzut pe gînduri; vai, ce a căzut pe capul meu!; cutare lucru mi-a căzut bine, alt lucru a căzut rău; așa au căzut zarurile; azi am căzut peste o pagină superbă dintr-un roman; cei doi au căzut la învoială; el a căzut în mijlocul unor necunoscuți; ei au căzut în cursă; 10 martie cade într-o marți; soarele cade la apus; a căzut fulgerul, a căzut ploaia; asta cade în sarcina ta!; așa mi se cade!; asta nu se cade! Iar în gramatică avem „cazurile“ substantivului.
Misterioasă această putere a căderii de a cuprinde atîtea aspecte ale vieții! Cum reiese din exemplele de mai sus, căderea are de-a face cu lucrurile așa-zis ultime sau decisive, cu aspectele definitive ale lucrurilor, ce nu mai pot fi schimbate: viață și moarte, sfîrșit, soartă sau destin, hazard sau noroc, eșec, intrarea într-o anumită determinație a vieții (iubire, boală, extaz, sarcini de rezolvat, situații în care trebuie să acționezi într-un anumit fel), fenomene cerești asupra cărora nu avem putere. O întreagă viziune despre lume atîrnă de verbul „a cădea“. Grecii antici, primii filozofi ai Europei, au gîndit, fie conștient, fie prin felul lor de a vorbi, despre cădere.
La Homer, eroii înfrînți se prăbușesc în țărînă, cu armurile zăngănind pe ei – pentru a accentua dramatismul căderii. Cînd Antilochos îi aduce lui Ahile vestea morții lui Patrocle, spune simplu: keitai Patroklos, „Patrocle stă întins“ (Iliada, 18, 20). Primul poet liric, Archilochos (în jur de 650 î.d.Chr.), se adresează într-un fragment propriei inimi de soldat, încurajînd-o să stea bine înfiptă și neclintită în fața dușmanilor. Iar dacă va fi victorioasă, să nu se bucure prea mult; la fel dacă va fi învinsă: „acasă la tine nu te prăbuși plîngînd“. Căci pretutindeni domnește o alternanță (rhythmos) ce-i stăpînește pe oameni: cei care cad se ridică, cei ce se ridică vor cădea. Înțelegerea sinusoidei vieții – a alternanței căderii cu ridicarea – face viața suportabilă, atît în situațiile fericite, cît și, mai ales, în nenorociri.
Tragicii greci reflectează adesea asupra prăbușirii unui mare om, a unei mari cetăți, a unui mare imperiu. Eschil, în Perșii, îl pune pe mesagerul ce aduce vestea pieirii armatei lui Xerxes să exclame: „O, cetăți ale întregii Asii! O, pămînt persan, larg adăpost de bogății! Iată, c-o singură izbire, tot belșugul vostru a pierit: floarea perșilor nu mai e, căci s-a prăbușit!“ (v. 249-252). În Oedip rege al lui Sofocle, tebanii înspăimîntați de molimă îi cer lui Oedip să îi ajute: „Fă astfel încît să nu ne-aducem aminte de domnia ta ca de una în care, mai întîi, am fost salvați [literal: „făcuți să stăm în picioare“, salvați de Sfinx], iar apoi aduși la cădere! Repune pe picioare această cetate, așezînd-o în siguranță [literal: „în lipsa de prăbușire“, asphaleia]!“ (v. 49-51).
În istoriile lor, Herodot și Tucidide vorbesc adesea despre infatuarea care îi cuprinde pe oameni și despre hybris-ul lor, adică despre depășirea limitelor (superbia). Cînd un individ sau o cetate ajung prea puternici (ignorînd pericolul ce se ascunde în puterea ce are, în ea, o natură divină), zeii intervin și îi „pun la punct“, îi fac să se prăbușească. Nu e vorba de așa-zisa „invidie a zeilor“, ci de faptul că zeii „le refuză oamenilor tot ceea ce este prea mare și îi limitează la umanitatea lor. [...] Atunci cînd oamenii au putere, ei își evaluează greșit posibilitățile, fiind prea încrezători în ei înșiși; astfel, se prăbușesc. Și Tucidide cunoaște schimbarea ca principiu al istoriei: ceea ce se ridică va cădea din nou“ (Bruno Snell, Descoperirea spiritului, p. 277 sq.). Ruinele vechilor castele ale principilor micenieni i-au pus pe grecii de mai tîrziu pe gînduri: De ce s-au prăbușit? De ce azi nu mai sînt acei eroi? Ce greșeli îngrozitoare au făcut, încît zeii i-au pedepsit? Istoria s-a născut, ca disciplină, pentru a da un răspuns acestor întrebări.
În spațiul argumentării și al dezbaterilor, discursul cuiva fie stă, susținut de argumente, fie cade. Iată ce spune Socrate în dialogul Euthydemos al lui Platon: „Se pare [...] că acest argument stă pe loc; în plus, ca și înainte, doboară alte argumente în timp ce el însuși cade. Iar ca să nu pățească asta nici măcar arta voastră n-a descoperit remediul, deși-i atît de minunată în căutarea preciziei argumentelor!“ (288 a, trad. A. Cornea). Aici am putea discuta îndelung despre natura logos-ului grec, mai precis a verbului legein, tradus îndeobște cu „a vorbi“. Sensul său mai adînc este acela de „a culege“, „a aduna“, avînd ca rezultat o punere și o așezare a ceea ce a fost cules într-o unitate menită să stea și să reziste. Ca atare, legein este înrudit, ca sens, cu tithemi și thesis, cu „a pune“, respectiv, cu „punerea“, cu „teza“. O teză este o afirmație pronunțată cu putere, menită să fie adoptată de ceilalți, dacă au fost convinși de argumentele și dovezile aduse în favoarea ei. Iată de ce o teză este, prin sine, provocatoare, deoarece re-adună realitatea și o re-pune ca și cum ar fi pentru prima oară: acum descoperim lucrurile altfel decît înainte. Schimbarea realității ne cade, de obicei, greu, astfel încît atacăm o teză nouă cu speranța infirmării ei – adică, în sens grec, a prăbușirii ei, a aducerii ei la cădere. (Și în latină, firmus, „ferm“, a dat naștere „afirmației“ sau „infirmării“.) Aici ar fi locul discutării acelui cuvînt grec de mai sus, asphaleia, derivat din sphallo, „a face să se prăbușească“ un adversar. A-sphales se spune despre acel lucru care este sigur, care nu cade, pe care putem conta și construi – căci în Grecia cutremurele au fost mereu o prezență neliniștitoare. Obsesia obținerii unui teren ferm, pe care să putem păși cu încredere, i-a urmărit pe primii filosofi, presocraticii. Deja de atunci a filozofa însemna a găsi un fundament. Astfel, o întrebare îi bîntuia pe Thales, pe Anaximandru și pe ceilalți: De ce stă Pămîntul nemișcat, ce îl susține? Thales spunea că e stabil pentru că plutește pe apă (deci apa ar fi fundamentul tuturor lucrurilor), Anaximandru, mai avansat, afirma că motivul este situarea Pămîntului în centrul universului; ca atare, forțele se echilibrau în centru.
În fine, o altă zonă marcată de problema căderii este gramatica. Se știe că grecii au format terminologia pe care, prin traducerile latinești, o folosim și azi în gramatică. Substantivul are cazuri (nominativ, genitiv ș.a.) și se declină. Declinatio traduce cuvîntul grec ptosis, „căderea“ (de aici și casus în latină și „cazul“ în română) sau enklisis, „înclinarea“. Dar de ce cad substantivele, de ce se înclină ele? Dacă eu îi dau unui prieten o carte, de ce forma de dativ „prietenului“ ar denumi o cădere a lui „prieten“ de la nominativ? Cazul primordial este nominativul: el este cazul verticalității și stabilității, cel al subiectului și al agentului. „Subiectul“ și „substantivul“ au și ele de-a face cu (ne)căderea, fiind denumite în greacă hypokeimena, cele care „stau întinse dedesubt“ (sub-stans), astfel încît să ofere un fundament pentru atribute. Atunci cînd forma „prietenul“ se schimbă în forma „prietenului“, are loc căderea din statutul de agent al acțiunii: de acum, eu sînt cel care îi dau lui o carte, iar el devine un primitor și suferitor al acțiunii mele. Puterea nu mai este acum la el. (Despre caz și declinare, v. M. Heidegger, Introducere în metafizică, § 20).
Să încheiem acest scurt periplu printre sensurile grecești ale căderii cu o reflecție pe marginea unor sculpturi grecești: e vorba de frontonul vestic al templului zeiței Aphaia din insula Egina (în jur de 500 î.d.Chr.), actualmente la Gliptoteca din München (v. foto). În centru se observă Atena, flancată de două scene de luptă din ciclul troian. Zeița – ajutătoarea în luptă a marilor eroi prin curajul, determinarea și mintea clară pe care le insuflă – ocupă locul central, distingîndu-se prin prezența ei calmă și neimplicată în luptă, așa cum se cuvine unei ne-muritoare. Muritorii, în schimb, sînt deja „înclinați“: pe măsură ce se îndepărtează de zeiță, ei pierd din ne-murirea la care participă, astfel încît cei din colțuri sînt deja pe moarte. Cei doi eroi din stînga și din dreapta zeiței se înclină cel mai puțin și, de aceea, sînt cei victorioși, cei cvasi-nemuritori prin faptele lor inspirate de zeiță, care le ține, așa-zicînd, spatele. A fi ne-muritor înseamnă a fi vertical, neclintit, situat ferm, bine definit – este cazul nominativ de care vorbeam mai sus: deplina manifestare a puterii și independenței. A fi muritor, în schimb, înseamnă a cădea: a părăsi, cu încetul, această divină prezență și realitate deplină; a pierde, cum ar zice Platon, forma, ideea, profilul nemuritor al ființei la care ai participat pentru o vreme. Odată cu pierderea divinei prezențe se alunecă în moarte, adică, în sens grec, în uitare. Doar cel victorios strălucește în lumina divină a ne-muririi, pe cînd învinșii alcătuiesc, retrași în penumbră, fundalul victoriei primului. A fi sau a nu fi înseamnă, așadar, a sta în picioare sau a te prăbuși căzînd.
Bogdan Mincă este conferențiar universitar, predă Filozofie antică, Fenomenologie și Hermeneutică la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Este autorul, printre altele, al volumului Scufundătorii din Delos. Heidegger şi primii filozofi, Editura Humanitas, 2010.
Credit foto Frontonul vestic, Templul zeiței Aphaia din Egina: Wikipedia
