Ca orice lucru care ține de știință – și prelungirea ei în literatură, film etc. –, și gravitația ar trebui să fie o componentă de bază a ceea ce încă numim science-fiction.
Star Wars, Star Trek, marile serii și marile filme SF sînt doldora de secvențe în care gravitația face parte din concept, din natura lucrurilor, din lista de gadget-uri puse acolo uneori, e drept, doar ca să ia fața cititorilor/spectatorilor, să-și justifice apartenența la genul SF. Sau, de multe ori, e pur și simplu ignorată. De la prezență pînă la consecințe.
Și totuși, există o părere unanimă că seria Expansiunea, cărțile scrise de James S.A. Corey (primele patru romane fiind publicate și la noi, la Paladin, în traducerea lui Mihai-Dan Pavelescu și Cezar Petrilă) și serialul făcut după ele sînt unele dintre cele mai fidele științific realizări ale genului. Unul dintre argumente fiind legat chiar de influența gravitației asupra oamenilor care trăiesc în lumi extraterestre, pe planete sau în centura de asteroizi – și aici se merge pînă la felul în care se mișcă acești oameni, la capacitățile lor fizice sau la forma pe care o au trupurile lor.
Majoritatea scrierilor SF însă trec cu nonșalanță peste gravitație. Cineva spunea chiar că în scrierile/filmele astea nu explică nimeni rolul gravitației, așa cum nu explică nimeni cum e cu telefoanele mobile folosite în Crimele din Midsummer. Ele sînt pur și simplu acolo.
Și da, în general gravitația e acolo, există, nu e musai să pierdem vremea căutînd/inventînd explicații care deocamdată nu le sînt la îndemînă întotdeauna nici oamenilor de știință, cu atît mai puțin scenariștilor. Lăsînd la o parte explicațiile, info-dump-ul care oricum enervează majoritatea cititorilor, autorul se poate concentra în voie la ceea ce-l mînă în luptă cînd se apucă de scris o carte sau o povestire. Pentru că scopul cărților – chiar și al celor SF&Fantasy – nu este aducerea cititorului la tîrgul de gadget-uri, ci de a spune o poveste. Or asta ignoră cei pentru care SF-ul e ceva „extraterestru”, un gen artificial în care este vorba despre roboți și/sau nave spațiale și despre nimic altceva, pierzînd din vedere că a pune mîna pe o corporație/moștenire/nevasta altuia este la fel cu a cuceri o cetate în scrierile/filmele istorice sau cu a invada o planetă ori un regat în scrierile/filmele SF&F. Și că importante nu sînt armele cu care se cucerește, și nu avem de ce pierde vremea citind/scriind cartea tehnică și manualul de utilizare, ci motivarea cuceririi, imboldul cuceritorului, limitele pînă unde poate acționa, cît e dispus să facă întru atingerea scopului. Și același lucru este valabil și pentru cel atacat, pînă unde poate merge pentru a-și apăra familia, orașul, planeta?
Autorii insistă tehnic doar cînd vin cu ceva nou: idei, concept, teorii. Asimov a venit cu roboții (chiar dacă înaintea lui au mai publicat povești cu roboți Karel Čapek, Eando Binder, Lester del Rey, Frederik Pohl) și a simțit nevoia să definească legile roboților, cele trei, formulate împreună cu John W. Campbell, editorul revistei Astounding Science-Fiction. Doar începătorii se pierd în explicații și au tendința să descrie cu lux de amănunte cum funcționează orice obiect care apare în text.
Bine, acum, cititorul de SF e un tip educat, știe multe și înțelege multe, nici nu poate fi prostit cu una, cu două, sînt lucruri pe care trebuie să i le explici, să-i oferi o teorie pentru una, pentru alta, mai ales cînd pe asta se bazează ideea poveștii, nu poți să scrii orice bazaconie și să-i spui SF. Pînă la urmă, totul se rezumă la a inventa o lume care să funcționeze. Care să fie coerentă cu ea însăși, cu legile fizicii, biologiei etc. Autorii de SF nu pot greși, pentru că își vor rata cariera. Nu pot păcăli, pentru e suficient ca UN cititor să fie specialist în domeniul respectiv și tot castelul s-a dărîmat, nimic, dar NIMIC nu mai rămîne din poveste și omul își pierde credibilitatea, nu-l mai citește nimeni.
Am revăzut Gravity: misiune în spațiu, filmul lui Alfonso Cuarón, cu Sandra Bullock și George Clooney. Film SF? Nici pomeneală! Gravity e un film despre astronauți așa cum altele sînt despre pictori, despre arhitecți, despre ingineri, scriitori sau agenți de asigurări. Nu e mai SF decît romanul lui Florin Chirculescu Să mă tai cu tăișul bisturiului tău, scrise Josephine, un roman despre medici și, fie vorba între noi, povestea lui Chirculescu îmi pare mai SF decît filmul lui Cuarón.
Viața trăită pe muchia gravității, la gravitație zero, lupta pentru supraviețuire între lumi – spațiul în care viața este imposibilă, cum se spune la începutul filmului – și viața/supraviețuirea ajutată de tehnologie poate fi o metaforă a vieții însăși, a supraviețuirii.
Așa cum metaforă a legăturii cu lucrurile pe care ne sprijinim – părinții, iubirea – este gravitația din volumul de versuri al Svetlanei Cârstean, care se numește chiar așa, Gravitație.
Și iată cum trecem prin același termen – gravitația – de la știință la metaforă/poezie. Și ce poate fi mai uman decît asta?
Michael Haulică este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: O hucă în minunatul Inand, Editura Tritonic, 2016.
Credit foto: Wikimedia Commons
