După ce am terminat facultatea, cum regimul comunist cu regulile lui era încă în vigoare, toți absolvenții am fost convocați la așa-numita ședință de repartiție. O adunare într-o sală mare de cursuri, unde eram înștiințați, în funcție de medii, în ce loc din țară urma să fim repartizați fiecare, ca proaspeți ingineri geologi. Cu o medie mai mare, aveai șanse să ajungi undeva mai aproape de zona pe care ți-o doreai, cu una mai mică, riscai să fii trimis prin cine știe ce profunzimi ale țării. Momentul era un adevărat prag, cam la fel de dur cum fusese examenul de admitere în facultate. Viața unui absolvent putea lua atunci o cale sau alta. Pentru mine nu era chiar așa grav pentru că din timpul studiilor optasem pentru secția de Geofizică. De acolo nu puteai fi repartizat decît la o unică întreprindere, singura din țară care se ocupa cu așa ceva și care avea sediul în București. Cum însă repartizarea oficială în București era imposibilă în acele vremuri, din cauza unei legi restrictive, se recurgea la un tertip. Absolvenții primeau repartiția într-un loc în care, în acel an, era localizată una dintre multele echipe de prospecțiuni geofizice răspîndite prin întreaga țară, dar care toate se întorceau iarna la sediul din București. În sfîrșit, pe hîrtia mea scria că sînt repartizat la echipa de prospecțiuni gravimetrice din Seini, o localitate tocmai ridicată atunci la rangul de oraș, deși era cît se poate de rurală, așezată undeva pe la jumătatea distanței dintre Baia Mare și Satu Mare. Aproape de locul unde se agăța harta în cui, cum se spunea pe atunci.
Echipele geofizice de prospecțiuni difereau în funcție de metoda pe care o aplicau: electrometrie, magnetometrie, radiometrie, seismică (altceva decît seismologia) sau gravimetrie. A mea s-a nimerit să fie din categoria menționată la urmă. Adică eram vreo 15 oameni, zilieri, șoferi, topografi, tehnicieni, administrator și ingineri, organizați în așa fel încît, pe parcursul unui sezon cald, din aprilie pînă în noiembrie, să acoperim cu măsurători ale diferențelor de accelerație gravitațională o arie destul de mare, planificată încă din iarnă. Rezultatul final trebuia să fie o hartă cu izolinii asemănătoare celor care indică altitudinile, dar care în cazul nostru indica variațiile cîmpului gravitațional local. Unui nespecialist i-ar putea părea ceva foarte științific sau, poate, ceva de-a dreptul poetic: măsurarea gravitației. La ce ar folosi așa ceva? Ei bine, nu era o activitate făcută nici de dragul științei și nici al poeziei. Diferențele de cîmp gravimetric corespundeau de fapt cu variațiile de densitate ale subsolului. De exemplu, într-un loc în care sînt concentrate minereuri de metale, densitățile sînt mai mari, iar acolo unde sînt domuri de sare, densitățile sînt mai mici. Gravitația are, în consecință, valori mai mari sau mai mici. Evident, diferențele sînt infinitezimale, dar ele pot fi totuși detectate. Mai multe metode geofizice aplicate în același loc și corelate pot în cele din urmă, asemeni analizelor medicale de tipul ecografiilor, radiografiilor sau RMN-ului, să ducă la detectarea unor zăcăminte subterane. Scopul prospecțiunilor noastre era deci, în special, economic.
Aproape fiecare dintre cei care făceau parte din acea echipă era în felul lui un personaj. Probabil că era o caracteristică destul de generală a tuturor echipelor de prospecțiuni. Oameni liberi, care munceau pe teren, de cele mai multe ori în locuri sălbatice, animați de un oarecare spirit de aventură. Totuşi, între cei pe care i-am întîlnit în acea primă echipă unde fusesem repartizat, figura cea mai pregnantă era un moldovean, pe nume Petrică. Avea un păr lung și negru ca pana corbului, de ziceai că-i Winnetou, și doar cîțiva dinți în gură. Vorbea puțin și se exprima destul de butucănos. Postul lui era foarte important, el fiind cel care măsura efectiv gravitația. Aparatul cu care făcea asta, gravimetrul, arăta ca un cilindru cu o toartă în partea de sus și costa zeci de mii de dolari, o sumă care în acele vremuri părea și mai mare decît azi. Conținea un resort de cuarț foarte sensibil care se putea rupe la cel mai mic șoc.
Am mers zile în șir cu Petrică pe munții din Maramureș, să facem măsurători. Eu, deși mă numeam inginer, eram novice și nu știam secretele măsurătorilor. Încercam să-i fur meseria. Nu-mi dădea însă niciodată gravimetrul pe mînă. Era în custodia lui și era perfect conștient de responsabilitatea pe care o avea. Mai trebuie să spun că omul era îndrăgostit de alcool. Și acum parcă îl văd cum se clătina prin șanțuri și văioage, agățîndu-și hainele în toate tufișurile și alunecînd uneori prin noroaie, dar fără să atingă vreodată gravimetrul. Mîna protectoare cu care-l ținea, ca un braț de macara, parcă nu era a lui. Cînd ne întorceam la bază, el se refugia într-o cămăruță ca un butoi. Am aflat că înainte fusese vatman, dar îl dăduseră afară pentru că într-o zi se întorsese la depou fără un vagon. Nici nu știa că-l pierduse.
În primele luni din 1990, l-am întîlnit din nou pe holurile întreprinderii și l-am întrebat cum îi merge. Mi-a răspuns că nu prea bine. „Dom’ inginer, eu înainte, pe lîngă gravimetrie, ca să mai cîștig un leu, făceam și speculă cu țigări. Acum, după Revoluție, nu mai pot să fac spieculă.” Îmi mai aduc aminte și că, în ciuda echilibrului său precar, măsurătorile gravimetrice pe care le făcea erau impecabile.
Credit foto: Wikimedia Commons
