În anii 1990, campaniile de vară care urmăreau să afle, printre altele, cum se modifică plajele din fața Deltei Dunării începeau la finele lui iulie și se terminau după mai bine de două luni, prin octombrie. Plecam, alături de colegii mei, la bordul unui ponton dormitor clasic, folosit toamna și iarna ca să găzduiască tăietorii de stuf, tractat de o șalupă cu motor de tractor. Așa mergeam, cu o viteză medie de cinci-șase kilometri la oră, pe principalele brațe și canale ale Deltei. Marele salt era în septembrie, cînd drumul de la Sfîntu Gheorghe spre Jurilovca dura cam două săptămîni. Încet-încet, oprind pe drum acolo unde trebuia să măsurăm, ajungeam la jumătatea lunii în Jurilovca. La sfîrșitul acelui drum de două săptămîni eram plini de pește mai ceva ca pelicanii, de cele mai multe ori pîinea cumpărată din Sfîntu era de mult mucegăită și apa din butoaie înverzită de alge (nu avea nimeni pe atunci bani de apă minerală, iar apa plată era disponibilă doar pentru lumea bună). Frigider nu aveam, iar gheața din lăzi, pe care o cumpăram înainte de plecare de la cherhana, era de mult topită.
De aceea, momentul în care vedeam că ne apropiem de turlele bisericii mari din Jurilovca și de silueta vechiului Palat al Pescăriilor ne simțeam la fel ca emigranții care, după ce traversau Atlanticul, vedeau Statuia Libertății și Manhattan-ul.
Jurilovca era însă și locul în care ne întîlneam cu colegii noștri din echipa de gravimetrie costieră și marină. Ei își aveau sediul acolo și stăteau în Jurilovca cu lunile, o parte plecînd cu aparatele să facă măsurători pe grindurile din zona Razelm-Sinoe, alții stînd „în bază”, pentru calibrarea semnalului măsurat. Pe lîngă bucuria revederii și orele petrecute împreună la terasă, după primele două-trei zile fiecare echipă își vedea de treaba ei. Noi plecam cu șalupa spre plajele de la Portița spre sud, ei cu barca spre locurile în care își făceau măsurătorile. Ei stăteau la gazdă în sat, noi pe pontonul dormitor acostat pe canalul de acces în port, peste drum de fabrica de conserve. În fiecare zi, dimineața începea cu o cafea băută împreună cu colegul gravimetrist care se ducea la capătul digului „să schimbe omul de la bază”. Acolo aveau un cort și trebuiau să își păzească permanent aparatele, de multe ori fiind înconjurați de roiuri de țînțari și alte insecte. Ingrată misiune, iar persoana care se ducea „la schimb” avea mereu fața unui condamnat la muncă silnică, în drum spre locul condamnării. E drept, cel înlocuit trecea pe lîngă noi la întoarcerea din bază cu aspectul omului obosit, dar fericit, de parcă ar fi prins un week-end prelungit.
Cei care mergeau cu gravimetrul pe teren măcar se mișcau. Dar numai în linie dreaptă și în puncte fixe, indiferent dacă treceau pe nisip, prin mîl, noroi, stuf sau alte soiuri de vegetație, care mai de care mai neplăcute. E drept, și noi trebuia sa ținem linia dreaptă din apa mării pînă în zona din spatele dunelor. Cîteodată era în regulă, alteori intram și noi în stuf și mîl. Dar știam că plecăm în scurt timp, imediat cum colegul care măsura cu teodolitul ne „citea” poziția. Ceilalți, săracii, dacă tot ajungeau în tot soiul de locuri neplăcute, trebuiau să și zăbovească semnificativ mai mult. Și tot așa, zilele treceau, serile ne mai vedeam la povești, dar din ce în ce mai rar, pînă cînd ne terminam treaba și plecam spre Tulcea, punctul final al campaniilor. De fiecare dată, colegii gravimetriști care rămîneau în Jurilovca ne petreceau cu privirea și se întorceau la treabă, un pic geloși. Așa cum a recunoscut unul dintre ei niște ani mai tîrziu, soarele ne ardea pe toți la fel, eram la fel de iubiți de insecte. Dar măcar noi ne mișcam dintr-un loc în altul.
Mai plecam împreună spre Deltă la sfîrșitul lui noiembrie, cînd eu cu colegii din echipa de „plaje” mergeam la Sfîntu Gheorghe să măsurăm impactul furtunilor, iar ei îndărăt la Jurilovca, să își completeze zone rămase neacoperite în acel an. De multe ori stăteam în compartimente alăturate în lungul drum al trenului spre Tulcea, ei coborau la Baia Dobrogea și pe urmă plecau cu autostopul spre destinație, noi luam Pasagerul spre Sfîntu. În general, ne întorceam cu același tren, noi de la capăt, din Tulcea, ei din Baia. Într-un singur an au lipsit. Era începutul iernii 1995-1996, cînd nu i-am mai văzut pe peron în Baia. Trecuseră să lucreze de la cherhanaua de la Gura Portiței, Razelmul înghețase, dar nu suficient de mult ca să îl poată traversa pe jos. Au rămas acolo, cu pescarii, au mîncat rațe prinse cu picioarele în gheață și s-au întors în ajunul Crăciunului, mergînd pe jos mulți kilometri, pînă într-un loc de unde a putut să îi ia, pe ei și pe pescari, un camion. Ar fi putut să ni se întîmple și nouă. Dar nu a fost să fie.
Adrian Stănică este cercetător științific la Institutul Național pentru Geologie – GeoEcoMar și profesor onorific la Universitatea din Stirling, Marea Britanie.
Credit foto: Flickr
