Evident, povestea gravitației nu începe cu Newton și nu se încheie cu Einstein. Newton e doar primul care a matematizat intuiția gravitației, la care s-au gîndit atîția alții – de la Aristotel la Toma de Aquino, Copernic, Giordano Bruno, Kepler etc.; iar Einstein e cel care a pus gravitația pe o cu totul altă, spectaculoasă, orbită, prin teoria relativității generale. Dar povestea „forței predominante și universale care ține literalmente universul laolaltă” (P. Davies) merge mai departe. Noutățile și nedumeririle nu încetează să apară, iar cercetarea continuă. O cercetare în care modele și reprezentări matematice pur imaginare își găsesc un surprinzător corespondent în realitatea cosmică; în care grupuri de savanți cu viziuni diferite – conflictuale, adesea – pornesc de la premise contraintuitive, ilogice, bulversante pentru a ajunge în cele din urmă la o nouă înțelegere a universului; o cercetare „nebună”, dilematică, enorm diferită de viziunea în care cineva cu halat alb se uită la microscop, măsoară, ia notițe și trage concluzii clare și indiscutabile. Între fizica teoretică a ultimului secol și „științele spiritului” (Geisteswissenschaften) diferențele devin tot mai puțin relevante, iar mizele se suprapun în tot mai mare măsură.
Avatarurile culturale clasice ale gravitației, reprezentările ei din artă, literatură, poezie și discursul curent sînt proiecții ale versiunii vechi, intuitive (pre-newtoniene și newtoniene) a gravitației înțeleasă ca forță de atracție între obiecte, ca vector al căderii, ca propensiune spre „jos”. Accepția einsteinian-relativistă, mai abstractă, explică gravitația ca pe o consecință a curbării spațiu-timpului sub povara masei sau energiei unui corp; corpurile atrase gravitațional o iau „la vale” de-a lungul curburii spațiale astfel create.
Cu cîteva excepții notabile (din cinematografia americană SF cu precădere), viziunea einsteiniană asupra gravitației e încă prea tînără și neintuitivă ca să fi prins rădăcini culturale profunde. Dar poate că poezia viitorului va ajunge să exalte sau să deplîngă și farmecele sau neajunsurile elasticității spațio-temporale.
Răfuiala cu gravitația, demonizarea ei, are o istorie îndelungată. Fatalitatea, căderea, prăbușirea, tot ceea ce ne ține locului sau ne trage în jos se poate interpreta în cheie gravitațională. Genius gravitationis, spiritul greutății sau al împovărării, e pentru Nietzsche „diavol și dușman de moarte”. Piticul sumbru de pe umărul lui Zarathustra e întruparea seriozității mortale, a moralismului resentimentar, a pedanteriei logice, și e tot ceea ce se opune lejerității, dansului și vieții.
Dar gravitației îi datorăm o mulțime de lucruri. Orice evoluție în plan vertical – zborul, saltul, ascensiunea, creșterea și descreșterea, urcarea și coborîrea, înălțarea și căderea – e de neimaginat în afara contextului gravitațional. Trecerea de la particular la general, de la sensul de bază la cel figurat, „jocul secund” sînt toate evoluții antigravitaționale (sau levitații, dacă vreți). Fără gravitație nu am mai putea vorbi despre „sus” și „jos”. Cerul n-ar mai exista – și nici adîncurile apelor. Nici paradisul (celest), nici iadul (subteran). În imponderabilitate, religia, morala și ierarhiile (cerești și pămîntești) ar trebui reimaginate pe alte coordonate. Gravitația e un posibil subiect de teodicee cosmică: înălțarea nu e posibilă în lipsa gravitației, la fel cum binele nu e de imaginat în absența răului.
Gravitația e modul în care materia își face simțită prezența. Departe de a fi mută, pasivă, inertă, materia se exprimă pe calea gravitației. Dacă soarele luminează, focul încălzește și apa curge, materia atrage: tăcut, necontenit, copleșitor.
