Norocul, ca formă de recunoștință
A vorbi despre „noroc” fără să vorbim și despre recunoștință înseamnă, poate, a confunda hazardul cu darul.
A vorbi despre „noroc” fără să vorbim și despre recunoștință înseamnă, poate, a confunda hazardul cu darul.
Pentru a-și asigura privirea favorabilă a norocului și a îndepărta dezastrele provocate de aspectul întunecat al acestuia, oamenii au recurs de-a lungul timpului la diferite soluții și remedii magice.
Multe noroace s-au înșirat în viața unui om, pînă la marele ghinion personal, care s-a mondializat și de care unii leagă, „într-un crescendo”, un șir de evenimente.
Sentimentul norocului sau al ghinionului este mărturisit de numeroși pacienți de-a lungul bolii lor, iar modurile în care ei văd norocul funcționînd sînt numeroase.
Medicii au recunoscut că se confruntă cu un fenomen medical extrem de rar, cunoscut sub denumirea de Sindromul Lazăr – o revenire spontană la viață.
E straniu cum ne precipităm să ne declarăm victime ale sorții, fără să ne întrebăm ce parte din noi participă tăcut la construcția unor situații.
„Noroc, măi flăcău, că sănătoși erau și cei de pe Titanic!“, mi-a urat acum mulți ani un bătrîn marinar în port la Sulina.
O simplă întîmplare sau o fereastră care se deschide celor care știu să privească atent și să pună întrebări?