Un basm românesc din colecţia lui Petre Ispirescu, „Fata cu pieze rele“, are drept eroină o fată de împărat a cărei naştere, deşi dorită de părinţi, se dovedeşte a fi cauzatoare de dezastre. Tatăl este atacat de alți împărați și sărăcește, pînă cînd, în final, un înțelept dezvăluie cauza: fata are „pieze rele” – este, cu alte cuvinte, aducătoare de nenoroc. Soluția evidentă este alungarea ei de acasă. Rătăcind prin lume, fata ajunge la o „arăpoaică” foarte bogată la care se tocmește slugă. În urma unui incident, arăpoaica îi dezvăluie fetei cauzele pentru care ea este bogată, în timp ce pe eroina noastră o paște ghinionul. Fiecare dintre ele are un anume fel de „noroc”: al arăpoaicei este un bătrîn slab și harnic, în timp ce al fetei este un tînăr obez și leneș. Arăpoaica o învață pe eroină cum să-și pună norocul la treabă, astfel încît în cele din urmă, scăpată de piezele rele, aceasta ajunge să se mărite cu un împărat. Lecția acestui basm ar fi, cu alte cuvinte, că norocul îți este dat, dar că se poate și manipula, astfel încît să-ți schimbi destinul.
Dar să nu pierdem din vedere că, potrivit mentalității folclorice românești, norocul și soarta (destinul) par a fi unul și același lucru. Soarta este hotărîtă la naștere de către ursitoare, entități mitice care, la fel ca moirele grecești, torc, deapănă și taie firul vieții omului, plasîndu-l într-un cadru din care nu poate ieși. Averea, statutul social, marital, precum și timpul, locul și felul morții, pe toate acestea le decid ursitoarele (rostind sau/și scriind ceea ce menesc), iar omului nu-i rămîne decît să se supună, întrucît de ce ți-e scris nu poți scăpa. Multe expresii consemnează echivalarea norocului cu destinul – favorabil sau nu, dar cu siguranță imuabil – în formule precum „Fă-mă, mamă, cu noroc, și m-aruncă-n foc” sau „Cade pe spate și-și frînge nasul”. Acest sens pare a fi conform cu etimologia, întrucît în slavonă, de unde a pătruns în română, termenul narok provine dintr-un verb care înseamnă „a prezice, a destina”. Nu e de mirare, de aceea, că Ana din Ion, romanul lui Rebreanu, se lamentează la nunta sa: „Norocul meu! Norocul meu!”. Așadar, destinul – norocos au ba – este predeterminat, iar omul nu are cum să-l ocolească, indiferent ce ar face, după cum dau mărturie povestirile despre cei meniți să moară înecați într-o fîntînă și care sfîrșesc exact așa cum li s-a menit la naștere, în ciuda tuturor precauțiilor luate de oricine știe ce îi așteaptă și ar vrea să le schimbe soarta. Cu alte cuvinte, norocul se apropie foarte mult de latinescul fatum, desemnînd ceea ce este prezis, ceea ce omul nu poate schimba.
Totuși, alte povestiri, anecdote, paremii, expresii uzuale indică un alt sens, total opus, al norocului. „Decît un car de minte, mai bine un dram de noroc” li se urează de multe ori copiilor, după cum „Prost să fii, noroc să ai”. Sau e bine să ai „noroc chior”, dar nu să fii „plin de noroc ca broasca de păr”. Și, dacă tot am amintit povestirile, să nu uităm de Moara cu noroc a lui Slavici, al cărei titlu ironic trimite tot la jocul periculos cu hazardul. Norocul, în acest caz, pare mai degrabă o entitate capricioasă, care își oferă favorurile la întîmplare. Este identic cu zeița romană Fortuna, patroana hazardului, care nu alege pe cine norocește sau nenorocește și al cărei atribut este roata norocului. Iar în acest caz, poate fi conjurat, momit, uneori chiar forțat să apară și să-i ajute pe cei care îl doresc. De la urarea făcută la sărbători („Noroc!“) la cea a minerilor la intrarea în șut („Noroc bun!“) și pînă la toastul spus cînd se ciocnesc paharele („Hai noroc!“), sensul termenului este că nu doar soarta/ursita decide destinul omului, ci și întîmplarea. Cu alte cuvinte, nu doar predestinarea, ci și hazardul guvernează existența umană. Iar dacă existența nu ne este cu totul predestinată, atunci înseamnă că putem să o îndreptăm spre ce curs dorim, cu condiția să convingem această entitate capricioasă, norocul, să ne dea o mînă de ajutor. De aceea, în multe culturi, dacă nu chiar în toate, vom găsi, sub o formă sau alta și de multe ori în coexistență cu ideea predestinării, concepția că norocul este un dat al hazardului și că, prin urmare, poate fi convins sau poate constrîns într-un fel sau altul să-i favorizeze pe cei care știu cum să-l manipuleze, precum și, sub aspectul său de noroc rău/nenoroc/ghinion/ceas rău, să fie îndepărtat de oameni.
Pentru a-și asigura privirea favorabilă a norocului și a îndepărta dezastrele provocate de aspectul întunecat al acestuia, numit ghinion, ceas rău, nenoroc, deochi, oamenii au recurs de-a lungul timpului la diferite soluții și remedii magice. Sîntem animale simbolizante, iar acest lucru se remarcă din plin dacă ne uităm la pletora de obiecte cu funcție de protecție pe care le întîlnim la diferitele culturi.
În cele mai multe culturi, amuletele și talismanele sînt folosite cu precădere pentru apărarea celor vii (deși uneori și morților li se asigură o protecție simbolică, urmărind a le asigura o post-existență favorabilă). Aproape orice lucru poate primi valori apotropaice, fie că este vorba de obiecte, plante, animale, chiar oameni, de cuvinte sau de gesturi anume.
De exemplu, cultura tradiţională românească a cunoscut descîntecele de Samcă (un demon feminin despre care se credea că atacă lăuzele și copiii mici), care erau scrise pe hîrtii purtate în punguțe de către cei vulnerabili la atacurile demonului. Încă în momentul actual o cărticică de rugăciuni, numită chiar Talismanul, este purtată de copiii mici, de bolnavi și nu numai, pentru protecție și asigurarea unui destin mai bun. În spațiul islamic, versete din Coran funcționează inclusiv ca talismane, fiind cusute pe haine, gravate pe tăblițe de metal, introduse în diferite bijuterii. Puterea textului scris, de altfel, este vizibilă și în cazul evreilor, care plasează lîngă uși, în mici casete dreptunghiulare, pergamente numite mezuza, care conțin texte biblice şi care sînt considerate de mulți a avea și un rol apotropaic, ferindu-i de rău pe cei ce trăiesc ori lucrează în locul respectiv.
Nu doar înscrisurile ca atare, dar și unele numere pot fi considerate purtătoare de noroc sau de ghinion. Dacă, în cultura europeană, numărul 13 este supremul aducător de ghinion, într-atît încît în multe locuri din SUA etajul 13 pur și simplu nu există, același lucru se poate spune despre cifra 4 în cultura japoneză, care este desemnată printr-un cuvînt foarte asemănător cu vocabula „moarte” și, din acest motiv, evitată pe cît posibil. Pe de altă parte, cifre precum 8 sînt la mare cinste în China, fiind considerate aducătoare de noroc, în timp ce în lumea europeană putem vorbi de predominanța cifrelor 3 sau 7, aceasta din urmă purtînd o simbolistică ambivalentă, după cum atestă multe basme și credințe, inclusiv în folclorul românesc.
Cînd ajungem la obiectele cu funcție apotropaică, intrăm într-o adevărată peșteră a lui Ali Baba. Cozi de iepure, piese vestimentare (de multe ori lenjerie intimă), unelte de scris, veselă, bijuterii, diferite tipuri de motive geometrice, în fine, orice poate fi selectat de către o cultură sau un individ pentru apărare. În cultura românească (și în aria balcanică), bănuți de argint sau mici amulete în formă de coșar, de trifoi cu patru foi sînt numai cîteva dintre obiectele de care se leagă mărțișorul, firul roșu și alb dăruit la 1 Martie. Rolul mărțișorului – de protecție și asigurare a unui parcurs bun, norocos în viață, prin contracararea posibilelor acțiuni malefice – este întărit de obiectul care atîrnă de el și care, în ultimul secol, a ajuns să preia aproape cu totul funcția șnurului. Unele obiecte simbolice au o enormă longevitate și nu se schimbă mai deloc, ba mai mult, invadează alte spații decît cele care le-au dat naștere. Este cazul ochiului larg deschis, vopsit în diferite nuanțe de albastru, folosit în tot Orientul apropiat ca modalitate de respingere a deochiului, deci a ghinionului pe care acesta îl aduce, precum și a obiectului în formă de mînă deschisă, numit hamsa ori mîna Fatimei, utilizat în aceeași arie culturală pentru a atrage norocul și a respinge ghinionul. De remarcat la aceste amulete este felul cum migrează. Ochiul apărător de deochi și hamsa, simboluri specifice lumii islamice, au început să fie folosite și ca mărțișoare în spațiul românesc. Firește, este un amestec de simboluri tipic pentru lumea globalizată în care ne mișcăm, dar ochiul magic sau hamsa nu au făcut decît să-și schimbe spațiul, nu și funcțiile. Nevoia de protecție, de asigurare că norocul este de partea ta, că nu-ți joacă vreo festă urîtă este astfel simbolic satisfăcută.
Oscilînd astfel între dat și hazard, între predestinare și șansă, norocul pare a fi o divinitate pe care e mai bine să nu te bazezi. Și totuși... Este de ajuns să facem o plimbare scurtă prin orice localitate a României actuale ca să observăm că aici norocul este la putere. Case de pariuri sau cazinouri te întîmpină la tot pasul, ademenindu-i pe cei slabi de înger cu promisiunea că norocul le e bun prieten, că roata (cazinoului, acest templu modern al zeiței Fortuna) îi va copleși cu bogății revărsate din cornul abundenței pe cei ce se încumetă să joace, căci se știe, norocul îi ajută pe îndrăzneți. Și aceștia, tot mai mulți, se îndreaptă spre templu fascinați, sperînd să aibă noroc chior, porcesc, cu carul... Iar dacă asta nu se întîmplă acum, cu siguranță data viitoare va da norocul peste ei. Și uite așa, imaginea pe care o proiectează casele de pariuri și cazinourile este aceea a unei țări ai cărei locuitori or fi crezînd în Dumnezeu și în soartă, dar par că și mai mult se încred în mîna oarbă a norocului.
Să fie deci norocul divinitatea tutelară în colțul acesta de lume? Lefter Popescu, eroul lui Caragiale, cel care s-a trufit și a căzut din prea marea încredere în noroc, cu siguranță ar avea multe de spus despre asta, nu doar „viceversa”. Pentru că, pînă la urmă, Dumnezeu cu mila!
Florenţa Popescu-Simion este cercetător la Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” şi profesor asociat la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti.
