Se spune despre cineva căruia îi merg lucrurile că este un „norocos”. Spunem asta, uneori cu admirație, dar cel mai adesea cu o umbră de neîncredere sau chiar invidie. E ca și cum am închide într-un cuvînt misterios, „noroc”, toate nuanțele unei reușite, ale unei întîlniri fericite, ale unei vieți care pare a se desfășura pe un drum neted, fără obstacole.
Dar ce este, de fapt, norocul? O întîmplare? O aliniere favorabilă a astrelor? Sau, poate, un alt mod de a vedea lumea? A vorbi despre „noroc” fără să vorbim și despre recunoștință înseamnă, poate, a confunda hazardul cu darul. În plan personal, a eticheta viața cuiva drept „norocoasă” ne poate face să trecem cu vederea eforturile, perseverența, alegerile grele sau durerile surde pe care acel om le-a trăit.
În plan colectiv, vorbim despre națiuni „norocoase”, plasate pe harta lumii în locuri ferite de cutremure sau războaie, cu sol fertil și resurse abundente, dar ignorăm că uneori aceste daruri naturale nu au însemnat decît șanse fructificate. Pentru că „norocul”, lăsat în voia întîmplării, se stinge ușor. Iar resursele, fără viziune și responsabilitate, devin povară sau sursă de conflict. Sînt țări aparent „defavorizate”, cu o climă aspră sau fără mari resurse, care au știut să transforme austeritatea în rigoare și suferința în solidaritate. Sînt oameni care au ales să nu-și plîngă ghinionul, ci să construiască o carieră din ceea ce părea o fundătură. Și poate că tocmai acolo începe adevăratul noroc: nu în ceea ce ai, ci în felul în care înveți să privești ceea ce ai și să valorifici.
Poate că norocul nu e doar ce ni se dă, ci și ce știm să recunoaștem ca oportunitate. Iar cheia acestei recunoașteri este recunoștința. Cînd trăim cu recunoștință, devenim atenți. Vedem mai clar nu doar ce ne lipsește, ci și ce ne-a fost oferit. Nu neapărat în mod meritat, ci poate pur și simplu în mod misterios. Coincidențe. Întîlniri neașteptate. O ușă care s-a deschis exact cînd credeam că nu mai există ieșire. Recunoștința nu este un gest de politețe adresat universului. Este o stare de conștiință. O formă de luciditate blîndă, care ne ajută să distingem între zgomot și esențial. În acest fel, cei care trăiesc cu recunoștință devin, paradoxal, „mai norocoși”. Nu pentru că li se întîmplă mai multe lucruri bune, ci pentru că le observă, le primesc, le transformă.
Modestia însoțește adesea această stare. Nu ca o formă de subestimare de sine, ci ca o recunoaștere sinceră a faptului că nu controlăm totul. Că nu sîntem autorii unici ai propriei biografii. Și că, uneori, ceea ce ni se întîmplă depășește voința, calculele, planurile. Dar exact acolo, în spațiul dintre control și imprevizibil, se poate naște acel ceva pe care îl numim „noroc”. Așadar, poate că norocul nu este o monedă aruncată în aer, ci o atitudine interioară. O deschidere către darurile mici și mari ale vieții. O capacitate de a fi prezent, lucid și recunoscător. Și poate că, trăind astfel, nu doar recunoaștem norocul, ci îl și cultivăm, în noi și în ceilalți.
