Pacienții invocă deseori norocul cînd se confruntă cu necunoscutul bolilor, încercînd să înțeleagă de ce s-au îmbolnăvit, de ce unele tratamente pe care le urmează eșuează sau au succes, încercînd să interpreteze nenumăratele informații pe care le primesc de la medici despre riscuri, despre alternative și șanse, despre negarantarea vindecării și posibilitatea de a fi bine sau rău. Întîmplările stresante și, în același timp, semnificative pentru fiecare în parte, cum sînt cele pe care oamenii le trăiesc în spitale, sînt adesea însoțite de intensificarea gîndirii magice, de superstiții, de credințe, de noroc. Pentru bolnavii cu afecțiuni serioase, avertizați neașteptat că lucrurile rele se întîmplă, fericirea, liniștea se adună adeseori într-un singur cuvînt: „poate”.
„Poate avem noroc și nu e cancer”, îmi spune doamna Maria, o profesoară de literatură română, pensionară, retrasă lîngă Cluj, „în grădina pe care mi-am visat-o mereu”, înaintea biopsiei pe care urmează să o suporte. În ultima săptămînă, medicii i-au descoperit mai multe tumori abdominale, diagnosticul foarte probabil fiind de cancer ovarian avansat.
Sentimentul norocului sau al ghinionului este mărturisit de numeroși pacienți de-a lungul bolii lor, iar modurile în care ei văd norocul funcționînd sînt numeroase.
În ultima săptămînă, doamna Maria a fost prinsă, neputincioasă, într-o plasă de evenimente, de analize și investigații medicale, dar mai ales de informații despre prognostic, evoluție, despre mai multe viitoruri posibile, despre șanse, procente de supraviețuire, operații și tratamente experimentale. O săptămînă care i se pare în afara timpului, desprinsă de succesiunea normală, previzibilă și controlabilă a întîmplărilor vieții – îngrijirea grădinii, apoi vizita nepoților, vacanța planificată pentru luna viitoare –, o săptămînă în care lucrurile au fost incerte, modul în care se vor termina neclar și nenumăratele informații medicale primite imposibil de gestionat, imposibil de înțeles cu adevărat; pierduse controlul vieții ei, puterea de acțiune. Impulsul de a ordona acest haos era puternic în inima doamnei profesoare și norocul a apărut ca singurul calificat să facă aceasta. Bolnavii apelează la noroc cînd simt că le lipsește controlul asupra vieții lor, situație frecventă în spitale, mai ales în cazul bolilor grave și al tratamentelor lor. „Poate avem noroc și nu e cancer” nu este doar speranța unei întîmplări fericite, dar puțin probabile, care să ocupe spațiul dintre realizarea biopsiei și rezultatul ei, norocul acesta este mai mult, este singurul mod, pe care doamna Maria îl vede, de a pune în ordine confuzia pe care o trăiește, de a-i oferi control asupra propriei vieți în aceste împrejurări în care acesta a dispărut.
La plecarea acasă, după biopsie, după ce boala a fost confirmată, doamna Maria m-a salutat, a salutat întreaga echipă medicală, spunîndu-mi, așa cum o va face de fiecare dată în următorii doi ani în care am văzut-o: „Ce noroc am avut cu dumneavoastră, domnule doctor! Ce noroc că v-am întîlnit!”.
Norocul bolnavilor este profund subiectiv, legat de nevoia de a da semnificații evenimentelor medicale pe care le trăiesc. Chiar dacă întîlnirea cu spitalul i-a adus numai neșanse – rînd pe rînd, fiecare presupunere, fiecare variantă rea s-a împlinit –, întîlnirea cu medicul, foarte semnificativă în viața ei și suficient de improbabilă anterior, este văzută de doamna profesoară ca norocoasă. Împlinirea unei persoane poartă mereu puțin noroc, al oamenilor pe care întîmplarea îi face să-i întîlnească. Pentru doamna Maria, norocul acestei întîlniri cu doctorul constă pur și simplu în faptul că ea a avut loc, că a început, că este atît de singulară în viața ei, că o poate gîndi pînă la capăt. Norocul întîlnirii cu medicul stă mai ales în însemnătatea pe care doamna profesoară i-o atribuie, și nu în șansă, accident sau improbabilitate favorabilă.
Au urmat cure de chimioterapie, pe care doamna Maria le-a suportat uneori mai bine, alteori mai greu. „Am noroc, nu ca doamna”, arătîndu-mi-o pe colega de salon, „nu mi-e greață după perfuzii.” Multe din întîmplările din spitale sînt norocoase dacă ar fi putut fi mai rele. Iar suferințele cronice incurabile sînt experiențe omenești în care clipele, micile întîmplări nu valorează mai puțin decît evoluția întregii boli, decît rezultatul final al operațiilor și chimioterapiei, iar importanța pe care bolnavii o dau unui neînsemnat eveniment sau prognosticului general al bolii este imprevizibilă, posibil de descoperit doar printr-o arheologie sublimă a sufletelor celor grav bolnavi. Perspectiva asupra norocului, în medicină ca și în viață, decizia unui bolnav că putea fi mai rău, depinde de cine cu cine se compară, ce compară.
După fiecare tratament, tumorile reapăreau. Acum, la mai bine de un an de cînd a pornit totul, doamna Maria urmează să înceapă ultima terapie posibilă, ultimul medicament. „Dacă am noroc măcar șase luni și se oprește puțin boala, apuc festivitatea de absolvire a nepoatei mele. A făcut Litere, ca și mine.”
Motivația unei acțiuni medicale, ce dorește să facă cu norocul lui, prezența la o sărbătoare a familiei pentru începerea acestei ultime linii de tratament anticanceros posibilă, în cazul doamnei profesoare, reprezintă o altă trăsătură care poate defini un eveniment ca norocos pentru un bolnav. Norocul se schimbă pe parcursul bolii, alăturîndu-se înalt subiectiv și polivalent diferitelor capitole consecutive ale istoriei ei. Poate interesa doar parțial și nu complet evenimentele și nu este alb sau negru, scap sau nu scap, ci variază în grade: „puțin noroc”, „cît de cît noroc”, „măcar șase luni de noroc”.
Norocul medical este o întîmplare dincolo de controlul pacientului, semnificativă pentru el, percepută ca bună. Sursa lui este șansa, soarta, accidentul, Dumnezeu sau alte forțe. Este un construct social, un construct psihologic care leagă un bolnav, într-un anumit context, de un eveniment medical particular, avînd ca scop, pentru cei care cred în noroc, încercarea de a crea sens în fața adevărurilor elementare și triviale ale bolilor. Pacienții implică norocul sau ghinionul în diverse momente și în contexte variate, bune sau rele, care privesc asistența medicală, reflectînd trăsăturile personale, credințele lor, interesele lor, importanța pe care o dau evenimentelor singulare pe care le trăiesc, iar faptul că se simt norocoși sau nu le afectează atitudinile, așteptările, deciziile atunci cînd aleg sau nu să urmeze un drum, un diagnostic sau un tratament.
„Nu mă vaccinez, la cît sînt de ghinionist, eu voi fi acel unu dintr-un milion care face meningită de la vaccin”, crede un ghinionist, iar o optimistă, în ciuda faptului că mama ei a avut cancer mamar, nu face un test simplu de detectare precoce a acestei boli, afirmînd: „Am fost dintotdeauna o norocoasă, nu fac eu cancer!”.
Medicii, personalul medical sînt puțin pregătiți să înțeleagă aceste opinii ale bolnavilor lor, implicațiile pe care ele le au în asistența medicală și, eventual, felul în care pot fi influențate pentru maximizarea efectelor lor terapeutice bune.
Norocul medical nu se studiază în facultate, nu este temă în conferințe, iar medicii nu urează niciodată unui bolnav, înainte de o operație: „Mult noroc!”. Apariția sau nu a bolilor, a complicațiilor lor, eficacitatea sau ineficacitatea unei terapii sînt evaluate, sînt prevăzute determinist, științific, statistic.
Nu înțeleg nici eu, nu știu nimic despre cheile secrete care i-au permis doamnei Maria să se simtă deseori, de-a lungul bolii ei, neîntrerupt agravată, o persoană norocoasă. În ultimele săptămîni, nu-și amintea prea bine biopsiile, operațiile, tratamentele pe care le-a urmat, ci mîinile care au îngrijit-o cînd nu mai era nici un tratament: „Toți anii aceștia m-ați tratat de parcă v-aș fi fost mamă. Sînt așa de norocoasă că v-am întîlnit, domnule doctor!”.
Nicolae Rednic este medic.
Credit foto: Wikimedia Commons
