Există credința comună conform căreia norocul vine, iar ghinionul lovește. Dar ce anume determină această apariție misterioasă a unuia sau a celuilalt? De ce uneori parcă tot ce atingi se năruie, iar alteori lucrurile se așază de la sine? Există decizii pe care le luăm fără a ne baza pe ceva anume. Acțiuni pe care le numim „accidente”, deși, undeva, o parte din noi poate că le-a permis sau le-a chemat. Și atunci, cum se distinge întîmplarea de dorință?
E straniu cum ne precipităm să ne declarăm victime ale sorții, fără să ne întrebăm ce parte din noi participă tăcut la construcția unor situații. Poate că o parte din noi se teme de ceea ce ar însemna reușita, pentru că aceasta ar aduce cu sine pierderea unei identități dureroase, dar familiare. Poate că norocul nu este altceva decît expresia unei stări de armonie interioară.
O întîlnire între dorință, luciditate și capacitatea de a acționa în acord cu ele. Iar ghinionul apare ca o ruptură. O ciocnire dintre ceea ce vrem și ceea ce ne permitem să vrem. Nu este ușor de admis că poate nu este vorba doar despre ce ți s-a întîmplat, ci și despre cum ai participat, fără să fii conștient. Că uneori nu ai fost doar rănit, ci ai fost cel care chiar s-a pus, inconștient, în bătaia glonțului. Unde se termină întîmplarea și unde începe responsabilitatea?
În fermecătoarea poveste Bătrînul din Lună (Editura Arthur, 2024) a lui Grace Lin, micuța Minli pleacă în căutarea personajului care dă și titlul cărții, pentru a schimba norocul familiei. Pentru ea și familia ei, așa cum este pentru mulți alți oameni, norocul este o întîmplare venită din afară. Cu o viață modelată de lipsuri și o mamă constant nemulțumită, în Minli apare dorința de a îndrepta lucrurile, iar norocul devine această soluție care ar putea să umple golul. Această fantasmă o pune în mișcare, iar dorința, născută din anxietatea provocată de lipsurile și nefericirea de acasă, devine motorul aventurii. Ceea ce personajele numesc „soartă” sau „noroc” poate reflecta de fapt propriile lor atitudini interioare și tipare repetitive. În teoria freudiană, există conceptul de „nevroză de destin”, unde un individ retrăiește în mod repetat evenimente nefericite ca și cum ar fi vorba de o fatalitate externă, cînd, de fapt, rădăcinile acestor repetiții sînt ascunse în inconștient. Putem interpreta atmosfera apăsătoare din satul din care provine Minli și soarta neprielnică resimțită de mama ei ca pe expresia unei astfel de viziuni fatidice, în care lipsurile devin un cerc vicios. Dorința fetiței de a rupe acest cerc și de a schimba norocul este, în fond, dorința de a ieși din repetiția inconștientă a nefericirii. Astfel, călătoria lui Minli se înfiripă ca o fantezie de reparație: un efort de a umple un gol și de a vindeca o absență resimțită în familie. Bătrînul din Lună, care pare promisiunea ieșirii din repetiția destinului, ar putea fi vrăjitoarea, clarvăzătorul, cazinourile, talismanele, ghicitul în cărți de tarot, previziunile din cititul în cafea sau în boabele de orez. Așadar, această figură magică, omniscientă și omnipotentă, poate fi orice.
Dar diferența dintre Minli și unii dintre cei care încearcă să schimbe soarta prin magie, din afară, este una majoră. Minli descoperă în călătoria ei că busola se află în interior. Norocul devine bogăția interioară și nu o listă de lucruri materiale. Ea descoperă valoarea recunoștinței și dorința de a aprecia și a proteja ce are deja, nu de a rîvni la ceea ce îi lipsește. Apogeul acestei transformări are loc cînd Minli ajunge, în sfîrșit, la destinație. În vîrful muntelui, în prezența enigmaticului Bătrîn din Lună, fetița află că poate pune o singură întrebare. Aici dorința ei este confruntată cu o alegere morală fundamentală: să-și urmărească pînă la capăt interesul personal, întrebînd cum să-și schimbe propria soartă, sau să renunțe la el în favoarea altcuiva, întrebînd de ce prietenul ei, Dragonul, nu poate zbura. Minli trece cu succes acest ultim test al altruismului. Ea a evoluat de la o dorință narcisică (în fond, dorința de avere a mamei interiorizate) la o dorință altruistă și plină de iubire. Fără ezitare, Minli alege să pună întrebarea Dragonului, sacrificînd șansa de a-și afla propriul răspuns. Această decizie e dovada transformării dorinței proprii: dintr-o foame de noroc extern într-o dorință de a dărui noroc cuiva drag. Această alegere finală este proba de foc care arată că Minli a dobîndit una dintre cele mai importante virtuți, recunoștința, și că marea răsplată ce urmează este direct proporțională cu generozitatea și sacrificiul de sine de care a dat dovadă. Prin faptul că a prețuit viața prietenului mai mult decît interesul propriu, Minli primește mai mult decît norocul cerut inițial: primește înțelepciune, maturitate emoțională și, în cele din urmă, prosperitatea reală a comunității ei, ca efect al actelor ei de bunătate.
Melanie Klein afirmă că originea generozității autentice se află în stabilirea unui obiect intern bun, solid, în sufletul individului. Cînd copilul (sau adultul) are certitudinea iubirii interioare, el devine capabil să dăruiască și să împartă cu ceilalți, simțindu-se astfel îmbogățit sufletește într-o lume pe care o percepe ca binevoitoare. Putem spune că lumea exterioară a devenit „mai prietenoasă” exact în momentul în care lumea interioară a fetei a fost reparată și îmbogățită prin integrarea obiectelor bune. Gestul ei generos a fost încununarea procesului de vindecare sufletească: Minli și-a „reparat” nu doar propria perspectivă, ci și relația din interior cu părinții. Într-un sens larg, și-a reparat norocul. Așadar, norocul capătă în povestea lui Grace Lin o valență profund simbolică. Nu mai e vorba despre o șansă arbitrară sau despre un talisman magic aducător de bani sau iubire, ci despre rezultatul natural al armoniei restabilite în plan psihic. Cînd Minli acționează din iubire și recunoștință, ea rupe tiparul nefast al lamentării și al lipsirii de sine moștenit de la mama ei, instaurînd un nou tipar: al generozității creatoare. În limbaj psihanalitic, putem spune că Minli a mutat accentul de pe obiectul fantasmatic al dorinței (iluzia că un talisman omnipotent sau un răspuns de la o autoritate omniscientă îi va aranja viața) către procesul dorinței înseși: a descoperit bucuria de a căuta și de a se transforma, nu doar de a obține. Iar efectele acestei mutații sînt rezolvarea inconștientă a conflictelor, satisfacerea dorințelor reale ale inimii, care erau acelea de a-și vindeca familia, și regăsirea sensului în traiul de zi cu zi.
Ideile despre „noroc” sau „ghinion” ar putea să se lege de anxietățile timpurii ale copilului, care, după ce a fantasmat distrugerea mamei, speră ca aceasta să reapară întreagă și iubitoare. Norocul, atunci, e speranța reparației, un act psihic magic care să vindece vina inconștientă. Cînd spunem „am avut noroc că n-a fost mai rău”, poate că spunem, de fapt, am avut noroc că mama internă nu m-a părăsit cu totul.
Dacă norocul poate fi o expresie simbolică a unei vindecări interioare, atunci ghinionul, opusul lui, poate fi văzut ca simptomul unei rupturi nevindecate, o fisură a sinelui proiectată asupra lumii. La fel cum Minli pornește într-o călătorie pentru a repara acel ceva pe care nu-l putea numi, dar pe care-l simțea, așa și noi, în fața unui eveniment nefast, avem tendința de a-l percepe ca pe o nedreptate care vine din afară, fără să-i explorăm rădăcinile în profunzime. Există oameni care par urmăriți de ghinion, „bătuți de soartă”, ca într-un basm întunecat în care tot ce ating se risipește, iar visurile le sînt devorate de un destin nemilos. Dar, dacă am privi mai atent, am vedea că acest ghinion este rareori doar o întîmplare. El e întreținut de decizii repetitive, de alegeri făcute din teamă, nu din speranță, din neîncredere, nu din curaj. Ghinionul este, de multe ori, modul în care universul răspunde unei lipse de asumare. Nu se cere o vinovăție personală, ci doar o conștientizare: a repeta aceeași alegere și a aștepta alt rezultat înseamnă a invita ghinionul la masa vieții.
În mitologia greacă, zeița Tyche era responsabilă de noroc și întîmplare și, în arta romană, ea este deseori reprezentată ca o roată, Rota Fortunae (Roata Norocului), care se învîrte aleatoriu. Poate că această imagine a persistat tocmai pentru că reflectă felul în care trăim adesea: așteptînd pasivi ca roata să se oprească în favoarea noastră. Dar cei care reușesc să rupă acest cerc vicios sînt cei care înțeleg că nu trebuie să se așeze pe roată, ci s-o apuce și s-o oprească, să o transforme în scară. Uneori, salvarea vine printr-o decizie măruntă, aparent banală. Alteori, vine printr-un om întîlnit întîmplător, cu care alegem să construim o relație și care, astfel, ne schimbă direcția vieții. Cel mai adesea, salvarea vine sub forma unui eșec care ne obligă să ne reevaluăm, să renunțăm la o fantasmă și să construim ceva real.
În final, poate că cel mai mare noroc este capacitatea de a merge mai departe, chiar și cînd nu înțelegem de ce lucrurile nu se întîmplă cum am vrea noi. Exact cum spune și Marcus Aurelius: „Obstacolul din calea acțiunii stimulează acțiunea. Ce vă stă în cale devine calea” (Cărticica stoicismului, p. 116, Humanitas, 2020). A continua să visezi, a continua să rămîi pe calea ta în ciuda tuturor obstacolelor și a nu renunța să trasezi cu propria mînă drumul care ți se părea că îți e desenat de altcineva – toate acestea pot fi considerate, laolaltă, cel mai mare noroc. Fiindcă, așa cum spune o vorbă cunoscută, „norocul ți-l faci cu mîna ta”. Nu în sensul unei voințe rigide, ci prin modul în care alegi să vezi lumea, să răspunzi provocărilor, să continui să iubești, să crezi, să creezi, să dăruiești chiar și atunci cînd nu primești.
Norocul nu e altceva decît un vis împlinit fără ca visătorul să știe că visează.
Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză. Cea mai recentă carte a ei este Cu iubirea în minte, cu mintea în iubire, Editura Trei, 2024.
Credit foto: Wikimedia Commons
