În el s-ar fi revelat, zicea Blaga, „matricea stilistică”, acea „substanță în mare măsură neatinsă de contingențele vremelnice și istorice”. Cred că, dacă i-ați vorbi dvs. despre asta celui care striga că „norocul trăiește și va trăi alături cu vremea, nemuritoare ca și el”, v-ar zice „Mofturi!”. Zic și eu! Nu că am avut noroc, dar sînt român și, asemenea multora, cred în noroc/ghinion. Am aflat de la primul D.D. preocupat de „psihologia poporului român” că una dintre componentele cele mai însemnate ale „atmosferei morale” locale e „încrederea în noroc”, dar și că asta e „opera unei vieți istorice fără noroc”. La al doilea D.D., cel cognitiv-experimental, chestia cu norocul cam miroase a „nivel îngrijorător de scăzut al alfabetizării științifice în România”, dar nici dumnealui nu l-a putut evacua din explicațiile științifice. Acum, știu că, dacă mi se arde becul de la hotă, e fizică, dar nu mă puteți convinge că nu e și ghinion. Cum să nu cred eu în noroc cînd știu că habarnistul tînăr Blaga a luat examenul la muzică bisericească, pentru că „mitropolitul Mangra, un neurastenic incalculabil, de la care te puteai aștepta la orice”, era afon? N-a fost „prost să fii, noroc să ai!”, căci i-a înțeles „surîsul”, s-a prins cum se nimerise treaba și a „acționat” cum trebuia. Dacă treaba se nimerea altfel sau dacă „agentul” nu se prindea? Mai avea sau nu el noroc? Mai știa că (nu) are? Ca să nu ziceți că-s obscurantist, dați, vă rog, un ochi, că tot aveți noroc de Google ca și mine, prin D. Pritchard & M. Smith, „The psychology and philosophy of luck” (2004), I. Ermakoff, „The Structure of Contingency” (2015) ori M. Sauder, „A Sociology of Luck” (2020)! Am bîjbîit și eu pe acolo și prin alte părți și m-am lămurit întrucîtva, numai că încercările astea academice mi se par un pic simplificatoare, strivitoare de corole și, uneori, desprinse de realități. Mi-e de ajuns Karl Popper: „În cele din urmă, foarte multe depind pur și simplu de norocul avut în aceste chestiuni”. Iau, deci, foarte în serios norocul, însă mi-e greu să cred că discuțiile despre el, mai ales dacă sar din biografie în istorie, pot scăpa cu totul înțelepciunii de berărie.
Pe 28 iunie, anul acesta, o confuzie stupidă mi-a stricat planul de a fugi pînă la Kladovo și, pe seară, m-am gîndit să fac cumva Vidovdan-ul la Craiova, că, în fond, micii nu sînt decît niște cevapi – nici din noroc, nici din ghinion – mai mari. Bun, și cum lîncezeam, am auzit de la masa vecină pe cineva descriind traseul lui Franz Ferdinand prin Sarajevo, pe 28 iunie 1914.
M-am întors: tineri calculatoriști, ca oamenii sîmbătă seara, se uitau printre halbe la unul care ajunsese cu narația la clipa cînd mașina imperială s-a oprit fix în țeava pistolului lui Gavrilo Princip. Ațîțat că-l scrutam, a încercat și niște if-else-uri istorice. Norocul lui de histrion, mi-am zis, a fost că, pe zi, i-a intrat în Feed vreun articol despre atentat – nu mă veți convinge că algoritmii flituiesc întîmplarea. Ghinionul i-a fost că m-am nimerit și eu pe acolo, cu niște comilitoni deja amorțiți, și că, pe o colaterală, citisem de curînd una-alta despre Franz Ferdinand. M-am băgat în vorbă și i-am ciobit succesul, povestind cîte neprevăzute s-au întîmplat, din Europa Centrală pînă în America Centrală, pentru ca arhiducele să ajungă ce/unde/cum a ajuns. Am și urcat în timp și cred că m-am lăsat dus de val dincolo de geamandura istoriei contrafactuale. A doua zi eram la loc pe mal, dar cu gîndurile tot în larg.
Multe noroace (măcar prin comparație cu ce era să se întîmple) s-au înșirat în viața unui om, pînă la marele ghinion personal, care s-a mondializat și de care unii leagă, „într-un crescendo” (Misha Glenny), un șir de evenimente, pînă la nenorocirea de azi din Ucraina. Multe s-au schimbat, atunci, peste noapte. După Gazeta Transilvaniei, „cu el au murit toate nădejdile noastre”, lamentație din care nu răzbătea vreun ideal de unire cu România, ajunsă, în 1913, în poziția de „lider regional”, pe care, cum bine zicea Iorga, „ni-a dat-o pe jumătate norocul și pe jumătate numai vrednicia noastră”. Ce a urmat scrie în manuale: ezitarea, opțiunea, elanul, căderea, rezistența, căderea, norocul – Marea Unire. Presupusa exclamație a lui Carp, „România are atîta noroc, încît nu-i trebuie oameni de Stat”, conține ceva adevăr, dar, din nou vorba lui Popper, „adevărul nu e manifest”. N-a fost România mai cu moț ca toate țările.
Și Serbia, de exemplu, a ieșit mai bine decît sperase vreun politician. Grecia, și mai și, a ajuns în Asia Mică și, probabil, ar fi rămas acolo dacă nu se lăcomea – ceea ce ne face să ne întrebăm ce-ar fi fost cu norocul României dacă se voia musai peste gîrlă de Belgrad. Apropo, în istoria Greciei găsim un „splendid”, chiar dacă mic, exemplu de ghinion „pur”: incidentul de la Petrici (1925), zis și „Războiul cîinelui rătăcit”. Revenind: și la țări, ca și la oameni, norocul este apreciat subiectiv și contextual. Există mereu și o determinare ideologică a percepției – căci binele și răul nu sînt la fel, de exemplu, pentru colectiviști și leseferiști. În cazul 1918-1920, vorbim de noroc doar prin prisma ideii dominante în epocă, a statelor „mari”, „naționale”, lăsînd în umbră dezvoltarea economică, coeziunea, capacitatea militară ș.a. Contează și cînd ne pronunțăm, căci și realitățile, și percepțiile se schimbă. După noroc poate veni ghinion (și invers) sau o gestiune bună/proastă a întîmplării/conjuncturii.
Un „verdict general” ar avea sens doar dacă am accepta un „sfîrșit al istoriei”. Mulți cred că norocul de la finalul Primului Război a avut în el sămînța ghinionului de la începutul celui de Al Doilea. Mai potrivită mi se pare formularea lui Sorin Alexandrescu, „dezechilibrul intern al norocului”, care lasă să se întrevadă și (in)acțiunea nepotrivită. În sfîrșit, e clar că norocul, singur, nu e suficient pentru nimic. Să nu omitem nici că bătrînul Carp nu și-a putut rosti înciudatele-i vorbe decît înainte ca România să semneze vreun tratat de pace! De bine, de rău, oamenii de stat au mai mișcat apoi una-alta pe la Paris. Și nici mai tîrziu nu au stat chiar degeaba, deși, retrospectiv, aș zice că nici nu au reușit prea mult. Iorga avertiza că „este o datorie să nu ne închidem în fraze goale”, pentru ca viitorimea să nu spună că „am creat această țară printr-un noroc de care nu eram vrednici”. Cam așa avea să spună însă, foarte curînd, „tînăra generație”. Cioran găsea, totuși, o atenuantă: „nenorocirea regimului democratic este că în el omul politic nu poate face nimic”, tocmai pentru că se bazează „pe o șansă”. Și, deși pentru el norocul însemna doar supraviețuire, nu mărire, se apropia de Carp: „Norocul României este că istoria universală n-are un curs convergent și nu evoluează într-o progresiune continuă”, care ar fi înecat-o de tot. Marx, Spengler, ceva de comentat?
Eu cred că politicienii români ar fi putut face întotdeauna mai mult (bine sau rău) decît au făcut, dincolo de noroc/ghinion, care nu ocolește pe nimeni. N-au făcut din varii motive, au preferat „dorul lelii”, tutelați mereu de credința că „o scoatem cumva la capăt”, speculînd împrejurările. Și nu-i vorba doar de „democrați”! Să ne gîndim doar cît/cum au lălăit-o Carol în ʼ38-ʼ40, Antonescu în ʼ43-ʼ44 și nu vreau să complic zicînd și de Ceaușescu. Ghinioniști, sigur, dar și pe (in)acțiunile lor! Dacă iese prost, conducătorii pot accepta ghinionul, dar nu ca explicație a eșecului, ci a reușitei parțiale – „atîta s-a putut”. La succes însă, nu pot accepta norocul. În acest caz, politicianul român nu mai e Cațavencu sau Dandanache („Am avut noroc, mare noroc am avut”), ci Iancu Pampon („Aș! La mine nu e noroc, e știință...”). Prefer invocarea „științei” ca demagogie, căci, dacă izvorăște din convingere, arată o pornire cel puțin autoritară.
Mi-e greu/jenă să perorez despre (ne)norocul României în istorie în afara cadrului amintit mai la început. Pe aia cu așezarea geografică „nenorocită” o las deoparte, de teamă să nu-mi zică cineva: „Mai bine rămîneați la sud de Dunăre”. În rest, mi-e greu, pentru că întîmplarea contează întotdeauna, mai mult sau mai puțin, dar, cu excepțiile „mari”, precum „neverosimilul” 1918, ne e greu să ne dăm seama, iar despre a stabili cu precizie cum și cît nici nu poate fi vorba. Poate că marele ghinion al României Mari a fost răceala lui Ionel Brătianu din noiembrie 1927. „Norocul Regelui Carol”, zicea Argetoianu. Și, din poate în poate, ajungem să imaginăm o altă istorie.
Oricum, nu cred că e atît de simplu, că „nu se poate imagina o țară mai fericită ca România în 1921” și că „norocul românilor pare să fi apus în 1940. După 1940, nimic din ce s-a întîmplat cu noi nu a mai fost norocos, fericit sau cu adevărat bun” (H.-R. Patapievici, 1995). Era loc de mult mai bine, dar și de (poate nu atît de mult) mai rău. Nu știu unde am ajunge dacă am porni o dezbatere de la exclamația lui Ghiță Ionescu: „Ghinionul românilor, norocul grecilor la ruleta istoriei”!
Mai aproape de zilele noastre, avem „al treilea mare mare noroc istoric, după Unirea Principatelor și crearea României Mari” (Lucian Boia), anume aderarea la UE. De acord că n-a fost „tocmai meritată” – să ne gîndim cît am tras cu MCV-ul și cît o să mai tragem pentru Zona Euro! Norocul, zic generalizînd, a fost că, acum douăzeci de ani, domnea, și înăuntru, și în afară, o senzație de „sfîrșit al istoriei”. Dar altceva mă intrigă: ceea ce inițial era perceput cvasi-unanim ca noroc le pare acum multor concetățeni ghinion. Cam așa se deduce din ultimele alegeri, la care, îi aud pe mulți, „ne-a trecut glonțul pe la ureche”. Dacă ne uităm la intrarea în NATO (se știe, cu „norocul iugoslav”), situația părea, pînă nu demult, beton. Și iată că a ajuns dependentă de toanele unui individ „incalculabil”, deci putem vorbi oricînd de noroc/ghinion!
Parcă jucăm la ruleta rusească și mi-e să nu ajungem ca în finalul (altfel, slabului) film românesc din 2004, Milionari de weekend!
P.S. E cinic să vorbim de norocul țării, cînd unora dintre noi le merge rău. Pentru norocul de la 1918, trebuie să ne gîndim la orfani, văduve, invalizi și – de ce nu? – la cei care s-au ales cu loturi proaste la împroprietărire, chiar prin tragere la sorți. În zilele noastre, sînt oameni pe care nici o reușită „națională” nu îi încălzește, căci abia își duc zilele. Ne aducem aminte că, întrebat cum de alții nu au reușit să aibă șase case „din muncă cinstită”, fostul președinte a răspuns: „Ghinion!”. Primul care a crezut că e o prostie a fost chiar domnia-sa. N-avea de unde să știe că prin lume s-a vorbit și se mai vorbește de noroc ca factor determinant al inegalităților socio-economice. Niște sociologi americani (C. Jencks & Co) scriau acum mai bine de 50 de ani: „În general, credem că norocul are mult mai multă influență asupra veniturilor decît admit oamenii de succes”. Bănuiau chiar că are cel puțin tot atîta efect ca și competența și se gîndeau la politici pentru reducerea lui.
Mihai Ghițulescu este lector univ. dr. la Universitatea din Craiova, Facultatea de Științe Sociale, Departamentul de Istorie, Științe Politice și Relații Internaționale. Autor al mai multor monografii și articole pe teme de istorie politică modernă şi contemporană.
Credit foto Franz Ferdinand: Wikimedia Commons
