„Noroc, măi flăcău, că sănătoși erau și cei de pe Titanic!“, mi-a urat acum mulți ani un bătrîn marinar în port la Sulina. „Că dacă e să ai noroc, cîteodată chiar și o răceală te poate salva de probleme, dacă vine la timpul ei.“
Am avut multe discuții despre norocul pe care îl poți avea sau nu în viață. Nu doar cu pescarii și marinarii pe care i-am cunoscut în deltele sau pe coastele pe care am lucrat, ci și cu mulți dintre colegii din domeniul Științelor Pămîntului și Mărilor. În cele mai multe cazuri, punctul de plecare în aceste discuții privea succesul profesional.
În aparență, treaba este simplă. Majoritatea celor care au avut succes în carieră au avut, de fapt, noroc cu carul. Evident, dacă nu au avut pile sau, de regulă, o combinație de pile și noroc. De la discul Petri al lui Fleming, în care a observat mucegaiul din care mai apoi a extras penicilina, la marile descoperiri din domeniul în care lucrez, vocile rele au exclamat că da, poate că acei savanți au fost primii care au făcut o descoperire. Dar au avut noroc.
Așa să fie? Sau a fost și altceva? Ce ar fi făcut Fleming cu discul său mucegăit dacă pe lîngă noroc nu ar fi avut și spirit de observație, un grad ridicat de educație, experiență și o curiozitate de a înțelege mersul lucrurilor în natură? Probabil acel faimos disc mucegăit ar fi fost imediat spălat, curățat și ar fi intrat în acel anonimat al tuturor vaselor de laborator, despre care nimeni nu știe și nimănui nu îi pasă (ar fi interesant de aflat cîte dintre vasele de laborator existente în lume ar fi ieșit din mediocritatea în care sînt cufundate dacă cei care le operează ar fi fost mai atenți, experimentați și, poate, și un pic mai norocoși).
Aceleași discuții privind norocul autorului se poartă și pe temele marilor descoperiri din domeniul geologiei. Or fi fost norocoși cei care au observat ceva pentru prima oară? Poate. Dar toți au știut ce să vadă. Au observat evidența – care le scăpase tuturor celor care poate că văzuseră toate acele elemente mai devreme, dar nu au băgat de seamă ceea ce au văzut. Au știut să pună cap la cap toate informațiile care să îi facă să afirme ce descoperire au făcut.
E drept, au fost și mari descoperitori care au avut un ghinion uriaș. Marii descoperitori au fost acuzați de noroc. Ba chiar au avut un ghinion uriaș, acela de a se fi născut mult prea devreme. Și cel mai potrivit exemplu este cel al lui Alfred Wegener, genialul geofizician german care, plecînd de la aproape perfecta potrivire între coastele Africii cu cele ale Americii de Sud, a formulat în 1915 primele noțiuni despre deriva continentelor. A fost umilit în public și a sfîrșit în tristețe, după ce a trecut și prin spitale de psihiatrie. A mai trebuit să treacă 50 de ani pentru ca numeroase cercetări sistematice ale oceanului planetar să demonstreze că teoria sa arăta mecanismul care pune în mișcare la propriu continentele, pe acel sistem complex de benzi rulante în permanentă mișcare care este scoarța terestră. Dorința de a înțelege cum de acele continente aveau margini care se potriveau ca piesele unui puzzle a fost răsplătită. Pentru Wegener a fost însă mult prea tîrziu, cu mai bine de trei decenii după moarte.
Am văzut și din proprie experiență ce înseamnă să ai „noroc” atunci cînd vine vorba despre descoperiri și observații pe teren. Ca student, în timpul practicilor și în primii ani ca geolog, am mers de multe ori pe teren alături de colegi mai în vîrstă, oameni cu o mare experiență în domeniu. Mergeau alături de noi, vorbind între ei, aparent mai atenți la mica lor șuetă. Apoi din loc în loc se opreau, scoteau hărțile pe care puneau punctele de observație și ne explicau în detaliu toate cîte se găsiseră pînă atunci, explicînd ce ar fi trebuit să vedem, unde și de ce. Atunci cînd nu știi ce să observi, în general prima reacție e să te gîndești că tu ai fost cel lipsit de șansă și totdeauna cel care vede primul a fost fie într-un punct mai bun, fie nu i-a intrat soarele în ochi, fie că pur și simplu a avut noroc. Cu timpul am învățat cît de important este să identifici ceea ce vezi, să ai cunoștințele necesare ca să pui totul într-un context, să fii atent la ceea ce poate exista în fiecare tip de roci, dar și să știi ce să nu cauți. Și așa am început să înțeleg mai bine „norocul” colegilor mei de succes. Norocul celor care analizau la microscop sute de probe cu fosile microscopice, cu o răbdare uriașă, care ajungeau să găsească ceea ce nimeni dintre cei care trataseră cu mai puțină dedicație aceleași zone nu văzuseră. Cum au ajuns să descopere fosile rare, lucrînd cu obstinație ani și chiar decenii întregi, în anumite perimetre pe care le identificaseră ca fiind propice pentru așa ceva. Așa am ajuns să văd că, în cele mai multe cazuri, norocul era de fapt educație, muncă, îndîrjire în a descoperi acel ceva cu totul special. Evident, au fost și destui care au muncit la fel de intens, dar care nu au avut șansa de a-și vedea visul cu ochii în timpul vieții profesionale.
Pămîntul este o carte deschisă. Trebuie să îi înțelegi alfabetul și să îi citești cu atenție mesajele. Se poate întîmpla să și ajungi la pagina pe care o căutai. Sau poate nu.
Așa că, în loc de concluzie, revin la altă vorbă a marinarului de care vorbeam la începutul articolului. „Taică“, zicea el, „în viață trebuie să fii mereu atent. Norocul poate să îți treacă prin față, dar dacă nu ești cu ochii pe el, pînă să îți dai seama, a trecut și nu știi cînd mai vine.“
Adrian Stănică este cercetător științific la Institutul Național pentru Geologie – GeoEcoMar și profesor onorific la Universitatea din Stirling, Marea Britanie.
Credit foto: Wikimedia Commons
