Vamaiotii

Realitatea este că timpul a trecut, iar Vama s-a schimbat, la fel ca noi. Ne place iluzia, iar lucrurile pe care nu le mai găsim unde și cum le-am lăsat în anul precedent ne-o cam zguduie.

Îmi scriu lucrarea de licență pentru Studii Culturale și mi-am ales tema Vama Veche; mi-aș dori să răspund la întrebarea „Ce este un vamaiot?”, care sînt trăsăturile identitare ale acestei culturi, în cazul în care ea există.

Erau vremuri în care în Vamă era ca în bula mea de Facebook: numai prieteni și oameni cu care aveai mereu ceva de discutat, de reglat, de stabilit, de cafelit, de despicat firul în patru sau de tăcut.

Mai păstrez de atunci o pereche de blugi sfîșiați, un jurnal, cîteva tricouri cu formații, plus convingerea romantică și optimistă că aș putea schimba oricînd o parte din lume.

Un turist din Vama anilor 2020 ar recunoaște imediat playlist-ul din 2000, chiar dacă nu și locul. Rock-ul a funcționat ca o mantră identitară care s-a tot repetat.

În Vamă am simțit intens, am greșit mai liber și am învățat direct. Și tot acolo m-am simțit invincibilă, dar și pierdută.

Casa de la 2 Mai a încetat rapid să mai fie o simplă chirie de vară; ea a devenit un „cămin departe de casă”, o a doua identitate. Această evadare nu era doar despre petrecerea timpului liber, ci reprezenta un gest filosofic: un pas „înapoi spre natură”.

Ne strîngeam toți în Stuf, unde nu ne rămînea altceva de făcut decît să ne împrietenim, în ciuda compoziției eclectice a grupului: cîțiva studenți, cîțiva care se lăsaseră de facultate, cîțiva pensionari, cîteva cupluri căsătorite.

O arhitectă celebră ne învățase și ne croise primele ținute de 2 Mai – două pătrate, cusute unul de altul, cu o despicătură pentru tras pe cap, și lungi pînă în pămînt.

Mai fusesem, de fapt, o dată în Vamă în pandemie. Cu I., una dintre fete, și ea jurnalistă, ne puseserăm cu vreo lună jumate în urmă legitimațiile de presă de gît și plecaserăm să facem un reportaj prin stațiunile goale.