O să vină, pînă la urmă, vara aia. Semne există: s-au trecut magnoliile, se pregătește liliacul, rapița e-n floare deja. Ca mîine se face iunieiulieaugust și ne pregătim de „Și? Unde faci concediul?”. Iată o dilemă pe care nu o mai am, de mulți ani. Pentru că la mine răspunsul e simplu și aproape automat: în Vamă. Nu sînt ceea ce se cheamă o vamaiotă pursînge. Sînt făcută, iară nu născută, ceva ce s-ar putea numi a late adopter (comparativ cu standardele anilor ’60). Dar de ce, dom’le, de ce mă duc eu în Vamă, vară de vară, de peste 25 de ani? În același loc, în aceeași perioadă, cu aceeași nestrămutare? Ce mai este, acum, în Vamă, din ceea ce era farmecul ei dintru începuturi?
Mai întîi a plecat pielea. Am prins zilele în care coborai pe aleea centrală, pe atunci prăfuită, de se înfunda piciorul în colb, te opreai unde îți spunea sufletul, îți dădeai jos hainele și ziua putea să înceapă. Nudismul era ceva între frondă, nonșalanță cool (termenul nu se inventase încă) și nevinovăție edenică. Apoi, „civilizația” a venit pe aripi textile, împingînd zona de nudism tot mai departe, ca pe ceva rușinos. Chiar și topless-ul, ultima redută a nudității adulte, a pierdut teren în fața baubaului radiației solare și a mușcăturii lor carcinogene. Nuditatea infantilă dusă e și ea, sub presiunea standardelor de protecție a copiilor, pe care le aplicăm, ipocrit, doar cînd ne convine (un asterisc aici către sutele de hotărîri judecătorești de raporturi sexuale consimțite de minore de 10-12 ani). Mai păstrez o azi neverosimilă vedere cu „Salutări de pe litoral”, reprezentînd un puști de vreun an, gol-pușcă și cu pălăriuță albă, „de pichet”, exhibîndu-și popoul către Univers. Edenică, v-am zis!
Apoi a plecat muzica. Avea Vama muzicile ei, de zi, de noapte, de toată noaptea, de zi cu ploaie, de toate zilele. După-amiaza devreme, Dream Theater. Yael Naim la apus. Radiohead sub curcubeu, după prima ploaie a lui septembrie (The water’s clear and innocent). Bullying-ul la care a fost supusă mașina care purta lipit un afiș promovînd un concert „de divertisment” în stațiuni. Rock-ul alternativ de la Șoni și trupele anilor 2000+ și dansatul pe masă pînă la răsărit. Stufstock-ul și bruma de efort comunitar pe care a reușit să-l stîrnească, fie doar și pentru cîțiva ani. A venit apoi folk-ul, un fel de rudă săracă, apoi „muzica de dans”, apoi boom-box-urile personale pe plajă, lîngă cutiile frigorifice cu bere la pet, apoi bumți-bumți cu ecou la barurile de pe faleză și gata muzica... O răzbunare tardivă a celor doi băieți care, pe o stradă laterală, se încuiaseră într-o Dacie cu număr de Bacău ca să-și asculte manelele, Vama Vămii lor. A venit, spre final, „civilizația”: fără muzică pe plajă, că așa e legea.
Apoi au plecat oamenii. Erau vremuri în care în Vamă era ca în bula mea de Facebook: numai prieteni și oameni cu care aveai mereu ceva de discutat, de reglat, de stabilit, de cafelit, de despicat firul în patru sau de tăcut. Am ținut ședințe de brainstorming pe legislația de media înotînd (nud, cum altfel), „pînă la plase”, pentru că la București nu găseai ușor o oră în care să nu sune telefonul nimănui. Au început apoi să vină curioșii, veniți „să vadă” („hai să ne uităm la țîțe”) și care au rămas, deși le displăcea profund Vama. Au venit copiii concepuți în Vamă, dar care nu moșteniseră și toleranța la lipsa de confort a părinților și cîrcoteau permanent (nu tu apă caldă, nu tu un chai latte ca lumea...). Au venit corporatiștii cu mașinile lor scumpe, care au cerut o Vamă la standardele lor. O parte din obișnuiții Vămii au cedat fără luptă, s-au retras spre sud, la Krapețul sălbatic (dar aud că „s-a stricat” și ăla) și încă și mai departe spre sud. Apoi oamenii Vămii au început să plece de-adevăratelea, de tot, care de boală, care de (vai mie!) bătrînețe.
Apoi au plecat locurile. Acum 25 de ani erau repere: la Stuf, la Frontiera, la Bibi, la Șoni, la Canapele. S-au înmulțit locantele, s-au mutat, s-au clonat, s-au betonat și, chiar dacă pereții există, „locurile”, ca spații de trăire comună a experienței „de Vamă”, nu mai sînt. Și iar a venit „civilizația”, cu ale sale mimetice indicii de confort urban (beton, bare cromate, aer condiționat), ocupînd spațiile cîndva goale sau năpădindu-le pe cele care se încăpățînaseră să reziste, măcar în coaja lor. Și a venit tăvălugul (l)egalizator, care nu a fost activat să protejeze ce brumă de patrimoniu vernacular exista, ci ca să aducă plaja la o stare inițială de care nimeni nu-și aduce aminte. Așa a pierit Stuf-ul, Kilometrul Zero al Vămii. Mi-e greu să calc pe locul acela, așa cum nu calci pe morminte.
Și-atunci, ce oare mai e Vama? Și ce oare a fost? A existat oare cu adevărat un „spirit al Vămii”, de cvasi-falanster hedonic, un spațiu egalizator, fraternizant, în care everything goes? Mă rog, nu chiar everything, că Vama accepta nu alteritatea, ci o anume formă a ei, „alteritatea noastră”. A existat oare cu adevărat paradisul „satului de pescari” sau l-am inventat noi (ca pe orice tradiție care se respectă), transformînd un sat de oieri de la granița de sud într-un loc în care boom-erii să-și poată trăi fanteziile hippie de care au fost privați la vremea lor? Și localnicii ne-au făcut pe plac, au învățat să pescuiască, că trebuia să ne hrănească și burțile, și fanteziile, și-au deschis casele și ne-au spus povești și ne-au „făcut” din vorbe, muzică, stuf și bere ieftină. Apoi au plecat inocența, muzica, ieftinătatea...
Și-atunci, eu de ce mă mai duc, nestrămutat, an de an, în Vamă? Pentru că a rămas marea. Și, dincolo de confort și predictibilitate (care înseamnă mai puțin embarras du choix, deci mai puțină gîndire), marea din Vamă are ceva ce mie îmi vorbește. Și recunosc aici – în primul rînd mie, înotătoare mediocră, dar cu atavismele delfinice vii: mă duc în Vamă pentru că acolo știu fundul mării.
Ioana Avădani este președinte al board-ului Centrului pentru Jurnalism Independent (CJI).
Credit foto: A. Docea
