De îndată ce lași în urmă 2 Mai, într-o dimineață încă devreme, vezi marea din Vama Veche de sus, pe stînga, și realizezi că albastrul poate fi cea mai caldă culoare și că nu se termină nicăieri. Și atunci strigi neapărat: „Mareee!”. Apoi pui cortul imediat după Corsaru’, îți iei niște hamsii de la Bibi și libertatea poate începe.
În 2003, cînd m-am mutat în Capitală, unul dintre punctele pro a fost „în cîteva ore ajung în Vamă”. N-am permis de conducere, dar am reușit să fac asta în toate combinațiile posibile. Prima dată în iunie, cînd marea e încă rece și vara pare nesfîrșită. Ultima baie, la jumătatea lui septembrie, cînd soarele fură apusul și te face să simți, pe litere, tristețea sfîrșitului de sezon. Am povestit cele mai adînc ascunse lucruri cu oameni pe care nu i-am mai văzut niciodată. Am primit, pe plajă, telefoane pe care le-am așteptat de cînd am intrat în presă. Am rîs în fotografii, în timp ce-mi aranjam franjurii sufletului. Am pierdut oameni a căror voce am căutat-o apoi în fiecare scoică.
Dosarul de astăzi vine să-mi confirme premisa că există o familie a „vamaioților” și că Vama Veche este nu un decor, ci un personaj, căruia am încercat să-i surprindem portretul. Un personaj în compania căruia te descoperi, te construiești și te regăsești. Te simți viu, liber și tînăr. Cu care-ți asculți muzicile „de zi, de noapte, de toată noaptea, de zi cu ploaie, de toate zilele”, cum scrie Ioana Avădani. N-am uitat de „Vama nu mai e ce a fost” și „Ce se întîmplă în Vamă, rămîne în Vamă”, de ritmul în care civilizația a pătruns subtil sau grosier și a schimbat, inevitabil, atmosfera și locurile. Dar nici de faptul că, în comunism, Vama Veche și 2 Mai, în ciuda izolării lor aparente, au fost adevărate laboratoare de creație, bastioane ale nonconformismului. Locuri unde te simțeai liber, iar timpul era suspendat.
Sentimentul de nostalgie pentru un trecut învestit cu sens, care umbrește prezentul, este unul universal. Valorizăm un trecut pe care ni se pare că nu l-am apreciat suficient – bucuria cu care strigam „Mareee!”, capacitatea uluitoare de a dormi trei nopți într-o mașină, felul în care soarele te obliga să ieși din cort, ca să nu te sufoci, după cumplit de puține ore de somn, timpul destul pentru a greși repetat. Vama devine astfel, după acum aflăm din textul lui Liviu Vasile, care deschide Dosarul, un loc de memorie – acel loc pe care o comunitate îl învestește cu afecte și emoții. Realitatea este că timpul a trecut, iar Vama s-a schimbat, la fel ca noi. Ne place iluzia, iar lucrurile pe care nu le mai găsim unde și cum le-am lăsat în anul precedent ne-o cam zguduie.
Vama Veche pe care și-o amintește fiecare n-a existat, de fapt, niciodată, crede Cristina Chira. Iar asta ne întristează și ne eliberează deopotrivă. Povestea merge mai departe, fie că vrem, fie că nu, iar noi ținem pasul cu ea.
