Am ajuns prima dată în Vamă la începutul verii lui ’98, în vacanța dintre clasa a unsprezecea și a douăsprezecea, cînd locul animat și colorat de astăzi era doar o pajiște pustie, întinsă dincolo de 2 Mai, care nu părea să se sfîrșească nicăieri. Un capăt de ceva, în josul căruia vuia marea și nu trecea picior de om (trecea, dar mai spre miezul verii, iunie era încă un timp al sălbăticiei). Pe atunci, totul era atît de diferit – și 2 Mai-ul era diferit, încă refugiul nudiștilor, al corturilor, al mîncării pe care nu trebuia să ți-o cumperi sau să ți-o aduci de acasă: te împrieteneai cît ai zice pește cu un localnic care te hrănea cu un cartof, un porumb, o cafea sau o țigară. Sau cu alții asemeni ție, veniți de prin diferite colțuri ale țării, cu care făceai în fața cortului schimb de povești, în timp ce se zdrăngănea alene cîte o chitară. Mai păstrez de atunci o pereche de blugi sfîșiați, un jurnal, cîteva tricouri cu formații, plus convingerea romantică și optimistă că aș putea schimba oricînd o parte din lume, dacă mi-aș pune cu adevărat sufletul în treaba asta.
Am revenit în Vamă doi ani mai tîrziu, pe 1 mai 2000, cînd mi-am adus și iubitul, pe care încă îl mai am, după 26 de ani frumoși și zbuciumați. De atunci s-a creat un obicei, nu te puteai gîndi la o fugă din București fără să o tai prin Vama Veche, unde ajungeam de patru-cinci ori pe an, cu „nașul“ sau cu autostopul. Mereu cu cortul pînă în 2008, apoi la Punk Rock, unde ne împrieteniserăm cu proprietarii și erau „familia” noastră de la mare – perechea ideală de părinți, Eleonora și Gabriel, care ne trimiteau înapoi la distracție dacă, printr-o întîmplare, veneam din La Pirați mai devreme de 1-2 dimineața.
Cel mai mult îmi amintesc diminețile. Nopți repetate fără să închizi un ochi și, totuși, erai atît de însuflețit dimineața, atît de tînăr, atît de în vervă și dornic să trăiești, să o iei oricînd de la capăt. Se schimba „decorul”, cum avea să spună personajul principal din primul meu roman, decorul – adică oamenii care ți se perindă prin fața ochilor, pe unii îi reții, pe alții mai puțin, dar asta nu contează, pentru că oamenii sînt o stare, oamenii care vin și pleacă sînt ceea ce înțelegi și iei cu tine din lume. Stăteai în fund pe plajă, sau poate pe una dintre băncile vechi de la Stuf, și aveai toate răspunsurile din lume.
Așa defineam fericirea pe atunci, ca pe o dimineață pe plajă, cînd ai luptat și ai înțeles tot, iar acum ȘTII. Ai mers pe poteci imposibil de străbătut, chiar a fost greu, ți-ai pierdut respirația de multe ori, te-ai întrebat de ce fugi, dar în cele din urmă ai ajuns exact acolo unde rîvneai să fii.
Cred că mi-am dat seama că se schimbă Vama cu ani buni înainte ca refrenul ăsta să se repete obsesiv, peste tot: „Vama nu mai e ce-a fost”. Poate într-o zi cînd un domn cu manele zbierînd în jurul lui m-a întrebat dacă sînt satanistă, căci altfel la ce servesc accesoriile alea de pe mine, și un pic m-a făcut să mă simt ca și cum eram tot acasă, în București, unde oamenii aveau genul ăsta de nedumeriri tot timpul. Sau cînd tot mai multe familii cu copii mici, plimbîndu-se ca pe promenada asfaltată din Mamaia, s-au oripilat de oamenii de pe plaja de nudiști sau au vociferat că nu găsesc destule șezlonguri – doar ai venit să stai în natură, cum e posibil să nu existe șezlonguri de calitate? Poate cînd s-au împuținat și apoi au dispărut discuțiile filosofice purtate în fața unui număr nesfîrșit de beri, sau corturile de pe plajă, sau rock-ul care răsuna din fiecare terasă. Cînd nu te mai simțeai liber să te exprimi cum îți doreai, fără a atrage priviri dezaprobatoare, judecata celor care, ca peste tot, te vor bine ancorat într-un trend, căci altfel le trezești neliniști cu care n-au habar ce să facă. Cînd erai tentat să visezi mai puțin, cu ochii în zare. Cînd lumea n-a mai avut timp. Cel mai sigur, cînd niște indivizi s-au gîndit: noi nu pricepem neam ce i-o plăcea puștimii la satul ăsta jegos și uitat de lume, dar ce-ar fi să le cerem cît mai mulți bani pentru plăcerea asta a lor? Și să băgăm un pic de modernizare, niște hoteluri cu piscină, un pic de asfalt, palmieri, muzică de calitate, din aia de dansezi ca lumea pe ea – ne facem dracului de rîs, totuși, cu sălbăticia asta...
Mulți ani am plecat din Vamă știind exact cine sînt. Poate că uneori veneam obosită și dezorientată, însă nu plecam niciodată la fel. Ca și cum în locul ăsta mă aștepta o vrajă care mă recentra. Mă aducea pe mine la mine, mă făcea să-mi amintesc. Mi se lua o pînză de pe ochi și vedeam din nou, clar, sensul. Dacă m-ai pune să rezum Vama din primii cincisprezece ani cu ea, aș spune being the most alive. Și autenticitatea.
Cînd am intuit că se schimbă, am făcut ceea ce a devenit pentru mine obișnuință mai tîrziu, cînd îmi doream să rețin un sentiment, un timp, un loc, niște oameni: i-am oferit pagini multe în cărțile mele. „Eroii literari ai Cristinei sfîrșesc pînă la urmă prin Vama Veche, ca și cum ea ar fi un punct terminus unde îi așteaptă tot ce au căutat cu nesaț prin lume”, scria un cititor. Prin cărți, am ajuns să păstrez prietenia și cu Vama mai nouă. Aici mi-am întîlnit vară de vară cititorii, am lansat romane la Plaja de Carte, am simțit bucuria surprinzătoare de a mă plimba pe nisip și a vedea atît de des cîte o carte scrisă de mine, deschisă pe un cearșaf al unui necunoscut. Am cîștigat și am păstrat prieteni, iar trecerea asta, cumva, a fost destul de lină – nu mai făceam albe toate nopțile, depănînd și răsucind probleme existențiale, însă și liniștea, aici, pînă la urmă adia tot a libertatea atît de cunoscută.
Am înțeles că nimic nu rămîne împietrit o vreme lungă, identic cu sine, și de asta contează să te lași văzut așa cum ești, în fiecare moment al tău, în toate nuanțele. Să te imprimi în inimi, căci memoria lor durează mai mult de o secundă. Acolo trăiești și poți fi dat mai departe.
Cristina Nemerovschi este absolventă de Filosofie, scriitoare și traducătoare. Cea mai recentă carte publicată: Ești lumea întreagă. Eseu despre (re)construirea de sine, Editura Herg Benet, 2025.
Credit foto: A. Docea
