Cînd am deschis ochii, eram deja îndrăgostită. De ea, de dansul valurilor și de libertatea pe care Vama Veche m-a învățat să o port cu mine prin viață. Nu există om care să fi fost la Vamă și, după atîția ani de amintiri, să nu se întrebe cînd a ajuns acolo pentru prima dată. Un moment care urma să devină, pentru fiecare dintre cei care au gustat măcar o dată din visul vamaiot, un reper al vieții. De la acel punct încolo, totul devine „înainte” și „după” Vamă. Și, uneori, un deschizător de conversație spus cu un zîmbet ușor complice.
Prima mea Vamă a fost chiar spectacol. Țin minte un drum lung pe care nu eu l-am condus, lipsa bagajului și senzația că intru într-un loc unde nu era nimic organizat, nimic elegant, dar totul mergea ca uns. Nisipul în păr, muzica venind din mai multe direcții și oamenii păreau deja parte dintr-un film în care eu abia intram. Un film care începea să-mi placă mult. Un vis frumos.
Pentru mine, Vama nu a fost niciodată doar un simplu loc. La naiba, era spațiul unde absolut nimeni și toți, în același timp, eram la fel de ciudați, de diferiți, de noi sau de vechi. Îmbrăcați, dezbrăcați, amețiți sau leșinați. Era locul unde „ai cazare” devenise salutul oficial, iar răsăritul ne aduna pe plajă, indiferent de cum ne chema. Eram curajoși și liberi. Veneam fiecare cu fricile și poveștile noastre, cu nevoia de a părea altcineva decît eram în restul timpului. Vama nu le ștergea, doar le ascundea mai bine, sub nopți intense care păreau infinite.
Acolo m-am văzut fără decorurile pe care le purtam în restul vieții. Abia așteptam să pun totul pe pauză și, fără remușcări, să las baltă orice făceam pentru o fugă la Vamă. Acolo am învățat că libertatea nu vine la pachet cu explicații și nici cu aprobări. Ci prin artă, prin emoție și, cîteodată, prin gradele din pahar. Dar am învățat și că libertatea avea un preț. Diminețile în care te trezești mai obosit decît te-ai culcat. Lipsa bronzului după patru zile de plajă sau conversațiile pe care ți le amintești doar parțial. Oameni care ți-au fost foarte aproape într-o noapte, dar complet străini a doua zi.
De la copila care a traversat principala fără să înțeleagă exact ce caută la tînăra care a stat acolo veri la rînd, crezînd că a găsit tot ce îi trebuie, femeia de acum a înțeles că locurile nu neapărat te definesc, ci te ajută să te vezi mai clar. În Vamă am simțit intens, am greșit mai liber și am învățat direct. Și tot acolo m-am simțit invincibilă, dar și pierdută. Așa am învățat că unele conexiuni sînt făcute mai mult să conteze decît să dureze. Și că intensitatea nu înseamnă, neapărat, certitudine sau continuitate.
Îmi aduc limpede aminte de o după-amiază în care stăteam pe plajă. Aveam nisipul rece sub mine și marea era un pic prea agitată ca să fie liniștitoare. O atmosferă greu de înțeles, dar suficient de atrăgătoare încît să te ducă cu gîndul la energia unei posibile alte vieți. Aveam maioul meu gri, preferat la Vamă, și blugii rupți, cît să mă pot așeza printre rockerii zonei. În jurul meu erau oameni care rîdeau și cîntau, așteptînd concertele de pe plajă. Și, în mijlocul lor, eram eu, pe nisip, în liniște. Stînd. Privirea lui a durat o secundă. O privire curioasă, adîncă, dar jovială. Poate că era aerul, poate că atmosfera a ajutat, dar acolo, în acel moment, am învățat cum se simte emoția iubirii.
Iar verile la Vamă ne-au ajutat să fim. Fie ele fără structură și program, căci ce era mai frumos decît să ajungi la Vamă și să simți cum uiți ce zi a săptămînii este? Aveam, pe vremea aia, felul nostru de retreat, nu? Am văzut prietenii care păreau de neclintit și care s-au dizolvat rapid. Am văzut oameni care promiteau că nu vor pleca niciodată din acel loc și care, cîțiva ani mai tîrziu, nici nu mai vorbeau despre el. Și am văzut cum, încet, fiecare dintre noi ne luam bucăți de Vamă și le duceam în diferite părți ale vieții noastre. Poate asta rămîne, de fapt. Nu locul în sine, ci felul în care te-a schimbat. Faptul că, la un moment dat, ai trăit fără să negociezi fiecare gest, părere sau alegere.
Vama Veche, Vama Veche, Vama Veche. O rostesc de trei ori acum, pentru copila de atunci, pentru tînăra ce-a trăit veri întregi acolo și, mai apoi, pentru femeia care a înțeles etapele devenirii sale, aruncînd cîteva priviri nostalgice de pe dealul din spatele cherhanalei. Devenire care, pînă la urmă, a avut la bază un singur element constant: libertatea.
Sori Țigăeru este economistă, călătoare și fotografă. Și-a construit propria agenție de turism din dorința de a explora lumea alături de oameni și de a transforma fiecare drum într-o poveste trăită. Toate acestea le dă mai departe prin emoție în scris, prin fotografie și prin serile ei de povești nomade.
Credit foto: S. Ţigăeru
