În Dobrogea este o lumină specială, cel puțin asta îmi aduc prima oară aminte cînd îmi întorc gîndul către prima copilărie. Nu aveam unde pleca pe la rude, singurul contact cu natura erau vacanțele de vară la 2 Mai. Așa că ulițele acelea albe de praf se adună în staturi în amintirea mea, cîte un strat pentru fiecare an. Prima oară cînd le-am călcat aveam probabil 4 sau 5 ani, dar urma piciorului a crescut și la 18 ani tot acel praf mi-a păstrat amprenta. Apoi erau pietrele mari, neregulate și albe ce formau gardurile și dincolo de ele verdele contrastant al vegetației: corcoduși, mulți corcoduși, vrejuri de dovleac, de nalbă, și caiși. Un pic mai încolo, lîngă poartă, de o parte și de alta a aleii, regina-nopții și gălbenelele care străluceau în noapte și indicau în acest fel poteca. Pentru că nopțile, lipsite pe atunci de iluminatul stradal, erau mai adînci decît în oraș. Cîteodată, dacă ieșeai seara spre privata din fundul curții, bezna te învăluia brusc, o plapumă de mătase grea.
Țin bine minte cum deschiderile către mare se anunțau din briză, chiar dacă mergeai legat la ochi, știai cînd va apărea marea. Iar cînd o luai pe poteca îngustă de la marginea falezei înspre Vama Veche, pe stînga era marea, strălucitoare, limpede sau agitată, iar în dreapta cîmpul mișcat necontenit de briză, viu. Îmi povestiseră prieteni ai mamei despre tumuli, morminte ale popoarelor migratoare sub formă de movilă mică pe cîmp. Și spuneau că ar fi prin zonă. Mi-am închipuit atunci în foșnetul porumbului, în briza aia continuă, dar și inconstantă, cum și aud tropotul cailor mărunți ieșind cu o stafie de mongol în spate.
O faleză înaltă, mereu bătută de vînt, un lan de porumb sau de grîu, cineva din ziua de azi ar putea spune: „Ce mare lucru? Un sat și un drum între două sate. Totuși, ce e atît de special?”. Libertatea supremă pentru anii ăia. Asta era. Nu plecam în Turcia, dar de acolo unii plecaseră. În plus, erai cu un pas mai liber, nu doar că nu trebuia să te supui, asemeni vilegiaturiștilor plecați la mare cu bilete, unui program de masă, dar nimeni nu se supunea nici unui fel de program. Era un timp suspendat. Un timp în care realitatea socialistă, pionierească, cetățenească dispărea. Uitai de reguli într-un timp record. Nu simțeam nici regulile satului, care, spre deosebire de alte așezări rurale, nu le afișa. Acolo toți se adaptau nevoii turiștilor și, pe vremea aia, principala nevoie era aceea de evadare din constrîngeri.
Undeva, la sfîrșitul anilor ’70, majoritatea populației României intrase într-un fel de blazare. Pe de o parte, idealurile socialiste, în care unii chiar crezuseră, se obturaseră în politica regimului Ceaușescu, iar pe de altă parte, idealurile de schimbare, în care alții speraseră la rîndul lor, păreau rătăcite într-un fum îndepărtat.
Așa că, pentru părinții mei, pentru prietenii lor și lumea pe care o știam eu, aceste evadări de vacanță în timp suspendat erau un balsam. Un timp fără conotații politice, un timp cu natura și atît. Iar marea, vîntul, faleza sau coborîrea spre golf, florile din curte, drămuirea alimentelor, corcodușele sau piersicile mici din piață, pepenii care se coceau la sfîrșitul lui august, toate astea ștergeau regulile, discursurile și vorbele goale pe care le auzeam tot anul. Mai era un aer de egalitarism pentru că, de la tanti gazda la prieteni ai părinților, nimeni nu era cu statutul de om al muncii, erau doar cu cel de anonim doimaist.
Nici una dintre ținutele de oraș nu se mai potrivea cu ulița satului. O arhitectă celebră, Mariana Celac, prietenă a mamei, ne învățase și ne croise primele ținute de 2 Mai – două pătrate, cusute unul de altul, cu o despicătură pentru tras pe cap, și lungi pînă în pămînt. Un fel de poncho-uri din stambă subțire cu model mărunt. Sau o cămașă mai lungă bărbătească sau fuste în volane model gipsy, pantaloni scurți, cam astea erau ținutele pe care le aveam sau le puteai vedea. Nimic cu prestanță și nimic căutat. Aici erai liber, aici timpul era suspendat, moda nu fusese și nu trecuse.
În fiecare an veneam cu bucuria regăsirii aceluiași loc neschimbat, unde pînă și mușamaua din curte, cea de pe masa de sub cais unde mîncam, și ea părea aceeași. Răpirea din serai era la capul patului, covorul cu bujori stătea la celălalt capăt, ștergarele brodate, pe perete deasupra ferestrei, ligheanul de tablă ciobită al spălătorului din curte și dușul cu butoi, toate erau mereu aceleași și la locul lor pentru că erau decorul timpului de evadare, al timpului suspendat în care nimic nu se mișcă.
Acum, 2 Mai-ul e foarte schimbat, nu e vina lui, e rezultatul dorinței noastre, a celor de acum, care nu mai dorim vacanțe cu ștergerea prezentului citadin, ci cu sublinierea lui. Nimeni după anii 2000 nu a dorit în vacanțe să uite cine e, ci, din contra, să își sublinieze statutul. Un rebel absolut care ascultă o anume muzică pînă în zori pe plajă – și au apărut tot felul de baruri, unele pe plajă, cu umbrele și șezlonguri. Apoi, cu toții prizonieri ai confortului, ai mașinilor de cafea, și au apărut vilele cu geamuri de termopan pe faleză și prin tot satul, și mici piscine, și tot așa.
Dar lumina, atunci cînd nu se reflectă din geamuri termopane multe, atunci cînd bate dinspre mare și o însoțește și briza, lumina e la fel. Noi ne-am schimbat.
Andreea Ionescu-Berechet este scenaristă și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Sus e numele meu, Ila! (Editura Corint, 2025). Absolventă a UNATC, Secția Filmologie-Scenaristică, cu un doctorat în Cinematografie și Media, este profesor asociat la Universitatea din București.
Credit foto: A. Docea
