Este vara lui 2010. Stau cu o cafea în față la Stuf în Vama Veche. În jurul meu, ecourile petrecerii de peste noapte încă persistă, lucrătorii locului strîng, mătură și aranjează mese, în timp ce coada la cafea adună mahmuri, obosiți și matinali abia treziți din somn deopotrivă. Eu sînt din ultima categorie, n-am mai stat treaz pentru Bolero-ul ritual de la răsărit de multă vreme. Sînt în Vamă de trei luni și bioritmul meu s-a aliniat cu natura, mă trezesc la prima rază de soare și adorm galinaceu, am descoperit că trăitul pentru o perioadă semnificativă într-o livadă – stau la Ariciul / Oz, campat sub un prun – îți dă un primitivism benefic.
Sînt aici să observ. Îmi scriu lucrarea de licență pentru Studii Culturale și mi-am ales tema Vama Veche; mi-aș dori să răspund la întrebarea „Ce este un vamaiot?”, care sînt trăsăturile identitare ale acestei culturi, în cazul în care ea există. Am plecat de la ideea că o comunitate este „ceva în care te poți integra”. Este primul meu teren și mă simt exclus, mi se pare că toți participă la ceva, mai puțin eu. Pentru a mă integra trebuie doar să găsesc cifrul, să înțeleg ce semne misterioase, ce ritual masonic, ce floare la butonieră face ca un vamaiot să recunoască un altul. Nu știu.
Diminețile la Stuf îmi scriu „jurnalul de teren” – ce am remarcat, cu cine am vorbit, ce am gîndit; sînt aproape la final de sejur și mi se pare că n-am înțeles mare lucru. Întrebasem pe unii și alții „ce este Vama pentru ei”. Răspunsurile, de la tineri la bătrîni, de la vamaiotul care venea de trei zile în Vamă la cel care venea de zece ani, aveau două puncte comune: „Vama înseamnă libertate” și „Vama nu mai e ce a fost”. Doar Hans, un topograf suedez de 28 de ani abia sosit, mi-a răspuns că ce vede în jur e „vacanță” și „lots of people showing off”. Poate el avea cea mai mare dreptate? Poate nu era nimic de văzut? Dar ziua urma să îmi producă o întîlnire cu o perspectivă nouă.
L. fugise de acasă. Venise în Vamă pentru că auzise că e ieftin, ceea ce nu se dovedise tocmai adevărat. Ajunsă aici, și-a căutat de lucru și a găsit din prima zi la o șaormărie. Cînd am cunoscut-o eu era în a șasea zi de muncă, urma prima ei zi de leafă. Primise de la cineva un cort rupt în care stătuse pînă atunci. De mîncat, mîncase la șaormărie. Deși frumoasă și tînără – 20 de ani sau puțin sub –, nu se lipise de adolescenții care făceau chetă la colțul Vămii. Avea ceva din demnitatea omului matur, care vrea să-și cîștige existența prin muncă, combinată cu sălbăticia și privirea adîncă și puțin tristă a copilului de orfelinat – lucruri care o despărțeau iremediabil de ludicul și veselia celorlalți tineri fără bani. A acceptat senină să vorbească cu mine, dar, în fapt, nu a scos o vorbă, a emis cel mai adesea banalități, idei generale, nimic personal. Puținele informații de mai sus le-am aflat de-a lungul a cîteva zile. Mi-a permis totuși să stau pe lîngă ea, să o observ în prima zi de leafă.
Cu primii bani, L. a cumpărat un detergent și un burete de bucătărie. Am fost la cortul ei, care era montat în nordul extrem al plajei, acolo unde nisipul devine rocă. Era ultimul cort din Vamă, la distanță de cîțiva metri de cele mai retrase corturi ale nudiștilor. Aici a început să aducă apă din mare cu un bidon de cinci litri cu gura tăiată. A stropit cortul și l-a spălat cu detergent preț de cîteva ore, pînă cînd pînza aproape că devenise transparentă. A refuzat categoric orice ajutor din partea mea, deși mi-a spus să nu plec, atunci cînd am mimat intenția. Mi-am deschis cartea, m-am așezat alături și am citit. După ce a considerat că a spălat cortul destul, L. a căutat un băț gros, l-a înfipt în nisip. „Aici o să fie uscătorul de rufe.” S-a apucat apoi și a bătătorit nisipul, a întins cortul, și-a așezat lucrurile înăuntru. „Hai.” „Unde mergem?” „Să căutăm flori.” Pentru următoarea oră am colindat cîmpul de scaieți dintre Vama Veche și 2 Mai, unde a cules flori sălbatice. Apoi L. le-a pus în bidonul cu care cărase apă din mare, devenit acum vază, în fața cortului.
Cu restul de bani rămași – puțini, șaormăria nu îi achitase integral leafa pe o săptămînă și, la protestele ei, o concediase –, L. a cumpărat cartofi, sare și piper. Înserarea ne-a prins căutînd în capătul de nord al plajei pietre și vreascuri. L. era evident la primul ei foc. În plus, se mai învățase oarecum cu mine, așa că acceptase să o ajut. Am improvizat o vatră și am făcut focul. Peste cîteva ore – vreascurile erau umede, iar eu departe de a fi un expert –, am mîncat cartofi copți în jar, cu sare și piper.
Asistasem la așezarea într-un teritoriu, la întemeierea lumii. În doar cîteva ore, L. își stabilise poziția în universul Vămii, devenise „vamaiot”. Deși se automarginalizase prin poziția cortului – ultimul cort din Vamă, cînd nimic nu o oprea să îl monteze în mijlocul plajei –, chiar și această marginalizare stabilea o relație. Forma extrem de ritualizată în care făcuse acest lucru mi-a făcut clară intenția ei de locuire. Cînd îmi montasem propriul cort, eu făcusem un act tehnic, o îmbinare a unor bețe și o întindere a unei prelate. L., poate din cauză că acel cort era singura ei locuință, făcuse un act simbolic. Găsisem o primă trăsătură esențială a vamaiotului: vamaiotul nu este turist, nu are o relație comercială și de vizitare cu spațiul, ci sentimentul unei relații de locuire, de luare în posesie.
*
* *
Întors în București, am căutat Vama din trecut; am făcut interviuri cu vechi vamaioți-doimaiști. Am vrut să lămuresc cele două mari formule, „Vama este libertate” și „Vama nu mai e ce a fost”.
„Libertatea”, ca mit fondator al Vămii, are origini multiple: vechiul turism de curte, la gazdă, era în afara sistemului sindical, în afara stațiunilor construite de comuniști. Nu existau hoteluri în Vamă și în 2 Mai. Dacă nu stăteai la curte, se putea campa la liber pe enorma plajă din Vamă. Aceste moduri de cazare reprezintă o formă veche de turism, în care turistul este mai degrabă un explorator și un om care se bucură de natură, prin comparație cu turistul-vizitator, a cărui vacanță se definește în funcție de obiectivele de vizitat și de evenimentele de bifat. Vechii turiști ai 2 Mai-ului mergeau în natură (pentru cei care se cazau la corturi) și într-o altă cultură, cultura rurală (pentru cei care se cazau la gazdă). La nivel uman, ambele forme de cazare, la cort și la gazdă, duceau la o relație de locuire a spațiului și la o relație de vecinătate cu ceilalți turiști. Turistului de hotel îi lipsesc aceste caracteristici: el nu este vecin cu cei din camera alăturată și nu are sentimentul de proprietate a camerei în care stă. Pentru că locul în care stăteai peste vară devenea casa ta, iar cei din jur deveneau vecini, alegerea acestora era importantă. Vecinătatea creează o relație comunitară.
Tot prin „libertate” se descrie și relația locului cu regimul comunist. 2 Mai și Vama Veche, fiind sate, nu aveau post de Miliție. Securitatea, autoritatea prin excelență a regimului comunist, a fost prezentă la 2 Mai și Vama Veche, dar numai cu rolul de a observa, neintervenind în mod explicit în istoria locului. Aceste vacanțe colective la mal de mare nu au născut o disidență, era doar un loc în care istoria oficială lua o pauză. În cuvintele lui Vintilă Mihăilescu, „Ideea că absolut totul era supravegheat e corectă. Că absolut totul era împiedicat nu e corectă”, locul era „un țarc”, „un fel de piua”, un loc în care joaca era permisă de regim, dar fără să fie cu adevărat un loc nesupravegheat.
Un ultim strat al mitului libertății este reprezentat de gălăgioșii și haoticii ani ’90, deceniu al exceselor, cînd putem vorbi chiar de un excedent de libertate.
Vama „nu mai e ce a fost”, pe de o parte din necesitate istorică: tranziția la o societate capitalistă a însemnat nu doar dispariția turismului de curte, cît și schimbări sociale mai profunde. „Timpul sărbătorii” din culturile vechi – perioada de repaos de după efort, dedicată odihnei, refacerii energiilor și contemplării – a devenit mai întîi „concediu”, cu obiectivele și destinațiile sale, pentru ca în cele din urmă să devină „week-end”, sărbătoarea modernă prin excelență. Această modificare explică afluxul fără precedent de turiști peste week-end în Vama Veche și, într-o oarecare măsură, apetitul pentru consum al acestora. Sărbătoarea este scurtă, prin urmare trebuie consumată cît mai intens. O altă schimbare cu implicații profunde a fost înlocuirea modelului social de succes: locul intelectualului a fost luat de capitalist în aspirațiile generale.
Vama „nu mai e ce a fost” și dintr-un sentiment profund uman de nostalgie pentru un paradis pierdut, o continuă învestire cu sens a unui trecut în fața nemulțumirii față de prezent. E necesar ca Vama să nu mai fie ce a fost, asta înseamnă că nu „aici” și „acum” e lumea perfectă și Vama devine astfel un „loc al memoriei”. Istoria se scrie sub presiunea memoriei sociale, care caută să compenseze anxietatea față de viitor prin valorizarea unui trecut care nu a fost trăit cu conștiința acestei valori. Un loc de memorie – care poate fi un loc situat geografic sau un pur construct intelectual – este acel loc pe care o comunitate îl învestește cu afecte și emoții. Vama Veche este un astfel de loc, iar vamaiotul este cel care investește emoție în loc, cel care valorizează pozitiv această memorie.
*
* *
Pe L. am reîntîlnit-o întîmplător în București, la Biblioteca Universitară; după plecarea mea găsise un serviciu mai bun la un restaurant și încheiase sezonul cu bine. Acum se pregătea să dea la facultate.
Liviu Vasile este autorul cărții Un fel de piua: 2 Mai și Vama Veche. Cartea poate fi citită integral pe site-ul www.vamaiot.com.
Credit foto: L. Vasile
