Vama Veche pe care mi-o amintesc eu n-a existat niciodată. A fost doar rezultatul suprapunerii dintre un loc, un moment în timp, niște oameni pe care i-am întîlnit acolo (oameni pe care am ales eu să-i întîlnesc) și proiecția noastră comună despre ce ne doream să fie acel loc.
Am ajuns prima oară în Vamă la șaptesprezece ani, cu D., băiatul de care eram îndrăgostită. Era 2004, deja exista mișcarea „Salvați Vama Veche” și fraza „Vama s-a stricat” circula din om în om ca un adevăr general acceptat, dar mie locul mi s-a părut imaculat. O mînă de case joase, o plajă goală, un colț de pămînt care părea doar al nostru, să construim noi lumea cum voiam noi. Nici nu știu dacă existau atunci magazine sau baruri, probabil că da, dar D. și prietenii lui umpluseră mașina cu provizii din Constanța și urma să dormim în corturi pe plajă. Am rămas doar o noapte. În noaptea aceea, cu inconsistența care îl caracteriza în acea perioadă, D., care mă chemase cu el în Vamă, m-a anunțat din senin că eram o pacoste și a plecat de unul singur, fără să spună nimănui unde. Tot în noaptea aceea, am făcut prima baie nocturnă, iar cînd am ieșit din mare, unul din prietenii lui D. m-a așteptat cu un prosop și m-a condus la un foc pe plajă unde se strînseseră cîțiva necunoscuți cu o chitară. Și tot atunci am înțeles, cu apetitul unui adolescent pentru mesaje trimise de Univers ca să-i explice ce e viața, că indiferent de dezamăgirile mele personale, exista încă frumusețea nopții, generozitatea dezinteresată a celui care-mi dăduse prosopul și a celor care ne cîntau și libertatea de a mă bucura gratis de toate lucrurile acelea.
În anul următor, după ce am terminat cu examenul de admitere la facultate (dintre toate, Arhitectura avea examenul cel mai tîrziu, în toamnă), am decis să merg singură în Vamă. Era un gest simbolic pentru omul care-mi doream să devin în această nouă etapă, era și din cauză că toți prietenii mei fuseseră deja în vacanțe și acum erau ocupați cu începerea anului universitar, dar și pentru că Vama îmi dăduse impresia că avea să mă primească. Colega mea de bancă de la examenul de admitere îmi spusese că merge în Vamă și, în entuziasmul momentului, mă invitase și pe mine. Inițial am considerat că era doar politicoasă și am zis nu, dar cînd am sunat-o să-i spun că veneam și eu, mi-a zis că puteam să stau cu ea și cu prietena ei cea mai bună. Erau cazate la o femeie din sat. Tanti Lenuța avea o casă cu un gard jos, de piatră, mulți copii și, în spatele curții, vreo două cămăruțe pe care mi le amintesc austere și reci ca niște chilii. Într-una dintre ele am stat o săptămînă cu N. și M., punînd la comun mîncarea și hainele groase. Era final de sezon. În afară de Stuf, un restaurant și un chioșc de hamsii, toate localurile erau închise, iar în Vamă mai rămăseserăm vreo cincisprezece turiști. Bătea vîntul, era frig și înnorat, iar noi ne plimbam dintr-o parte în alta a plajei, salutîndu-ne discret cînd ne întîlneam, ca niște vilegiaturiști într-un film de epocă britanic. Apoi ne strîngeam toți în Stuf, unde nu ne rămînea altceva de făcut decît să ne împrietenim, în ciuda compoziției eclectice a grupului: cîțiva studenți, cîțiva care se lăsaseră de facultate, cîțiva pensionari, cîteva cupluri căsătorite. Ne lega faptul că eram atunci acolo și seriozitatea cu care discutam ore în șir despre cărți, muzică, filme de artă, concepte filosofice și mișcări underground, subiecte pe care părinții, profesorii și puținii adulți cu care mai interacționam pe atunci păreau să le considere derizorii.
În vara următoare, am revenit cu M. și am stat, adunat, vreo lună. Dormeam într-un cort pe plajă, foloseam dușurile comune și îngropam conservele în nisip, să stea reci și ferite de hoți. Bani ne trebuiau, în principal, doar pentru cafeaua de dimineață și berea de seară. Zilele se scurgeau toate la fel: soare, băi în mare, socializat cu cei care veneau sau care reveneau, nopți de dans în Stuf. După o vreme, timpul își pierdea consistența, vecinii de cort deveneau prietenii tăi, trebuia să supraviețuiți împreună. Îmi amintesc cînd cineva (nu cred că i-am știut vreodată numele) a plecat pentru scurt timp acasă, într-un oraș din Transilvania, și s-a întors cu mîncare. Într-un ceaun uriaș pe plajă, a făcut ouă bătute cu șuncă și ceapă (și ceva nisip adus de vînt) și ne-a chemat pe toți vecinii, vreo douăzeci de persoane, la o masă caldă. Altă dată, am văzut pe plajă un băiat citind Șotronul de Cortázar, carte pe care mi-o doream de mult. (În 2007 nu existau încă librării online, iar o carte era uneori o dorință la fel de legitimă și de greu de îndeplinit ca o geantă de firmă.) Cînd l-am revăzut cîteva nopți mai tîrziu la un foc și am adus vorba de carte, mi-a zis că urma să plece a doua zi, dar totuși avea să mi-o împrumute. „Lumea e mică, ne-om mai întîlni noi cîndva, mi-o dai atunci.” (Ne-am reîntîlnit, i-am returnat cartea, am rămas prieteni.) Astfel de oameni și astfel de gesturi erau în contrast cu mesajele care ajungeau la mine în restul timpului: bunicul care (traumatizat de perioada comunistă) îmi spunea să nu am niciodată încredere în nimeni, proful de mate din liceu care ridica cu dispreț cartea de literatură sau filosofie sau psihologie pe care mi-o găsea pe bancă și mă întreba „La ce o să-ți folosească ție toate prostiile astea?”, băieții din clasă care priveau existența prin lentilă darwiniană – cel mai puternic cîștigă, trebuie să lupți, să calci pe cadavre –, presiunea (bine intenționată, de altfel) a părinților mei de a-mi găsi un job bine plătit și a intra în rîndul lumii. Pretutindeni, în versurile melodiilor la modă, în ziare (încă existau ziare pe atunci), în emisiunile cu vedete, în discuțiile cu rude, existau indicii că viața e, de fapt, despre bani, competiție și statut.
Toată facultatea, realitatea mea s-a împărțit în două: vara, cînd mergeam în Vamă sau călătoream prin țară cu oamenii cunoscuți acolo, și restul anului, cînd mergeam la cursuri și încercam să fac ce se aștepta de la mine. Și nu eram singura. Prietenii mei și-au terminat studiile sau au renunțat la facultate, și-au găsit job-uri mai bune sau mai rele, ne întîlneam prin baruri și cluburi în București, dar cu toții știam că așteptam vara sau concediile sau week-end-urile prelungite cînd puteam să evadăm în Vama Veche. Din ce în ce mai mulți dintre noi mergeam acolo. Barurile s-au înmulțit și diversificat, prețurile au crescut, principala stradă către plajă (căreia oamenii din jurul meu îi ziceau Magheru) a fost asfaltată, plaja s-a umplut de terase, au apărut pensiuni și hoteluri (ceea ce era o binecuvîntare, îmi doream o baie în cameră și puțină intimitate) și, cum timpul petrecut în Vamă era scurt, nopțile trebuia să aibă proporții dionisiace. Într-o astfel de noapte, prin 2012, mă întorceam pe Magheru după ce mă văzusem cu D. (cu care continuam să mă întîlnesc prin Vamă), iar el îmi livrase bucata de înțelepciune populară „ce se întîmplă în Vama Veche rămîne în Vama Veche”, iar eu mă gîndisem la prietenii pe care mi-i făcusem de-a lungul timpului, dintre care erau unii chiar atunci cu mine, beți pe cine știe unde, căutînd să-și provoace o aventură. M-am uitat în jur, la barurile pline, la ringurile de dans înghesuite, la siluetele care se clătinau în sus și în jos pe stradă, cu fețe livide de alcool sau înroșite de o euforie oarbă și totul mi s-a părut dintr-o dată foarte trist și foarte departe de Vama în care ajunsesem prima dată. Dar poate că nu doar Vama, poate că și eu mă schimbasem. La urma urmei, și eu dansasem, mă îmbătasem, petrecusem nopți întregi propulsată dintr-o încurcătură în alta, încîntată să povestesc a doua zi despre asta. Și nu o dată, ci ani întregi. De ce le-aș fi refuzat acum altora acest drept? Poate că pur și simplu lucrurile pe care mi le doream acum nu mai erau în Vamă. Mi-am propus să nu mai calc pe acolo și așa am făcut.
Pînă prin 2022, cînd o prietenă din Anglia m-a rugat să mergem. Nu eram singura ei prietenă româncă și nu era prima ei dată în Vama Veche. M.C. e cu zece ani mai tînără ca mine, o britanică cu un talent de a se împrieteni cu migranți, printre care și T., o româncă de-o vîrstă cu ea, care a dus-o la un moment dat în Vama Veche. Locuiam în Londra și munceam de zor, iar M.C. mergea în România mai des ca mine. După o astfel de vacanță, mi-a povestit entuziasmată cum au dansat în Stuf, cum au rătăcit între cluburi pe plajă, cum au făcut baie în mare noaptea. Am ascultat-o, încercînd să mă abțin să-i spun, ca bătrînii, ca Vama se stricase. Puteam să văd cum, în comparație cu stațiunile englezești vechi și well established, ca Brighton sau Ramsgate, unde fuseserăm împreună în cîte o escapadă de o zi, Vama putea să pară încă un loc al libertății.
Acum locuiam în România, iar M.C. voia să mă revadă și pe mine, și Vama. Am închiriat o mașină și, pe drum, mi-am repetat toate lucrurile pe care credeam că le înțelesesem între timp: că idealurile mele din adolescență erau o formă de naivitate, că operau cu o simplificare a realității care ignora economia, politica, chiar și funcționarea naturii umane, că era firesc ca localnicii să profite de valul de turiști și să-și deschidă afaceri, că nu puteai împiedica apariția serviciilor acolo unde exista cerere, că era bine și pentru vamaioți să crească calitatea serviciilor, că schimbarea era normală și inevitabilă, că Vama avea dreptul să fie ceva și pentru alții, chiar dacă era altceva decît pentru mine. Dar cînd am ajuns acolo și am găsit strada principală flancată de baruri și restaurante la fel de moderne și scumpe ca acelea din București, multe dintre casele localnicilor înlocuite de hoteluri și vile, plaja parcelată și ocupată de umbrele și terase, semnele care interziceau focurile și amplasarea de corturi, fiecare colțișor amenajat pentru a oferi distracție pe bani, o parte din adolescenta care fusesem și-a croit drum la suprafață, s-a scuturat de cenușă și a zis „nu pot așa ceva”. Am plecat, i-am stricat vacanța lui M.C. (m-a iertat).
În facultatea de Arhitectură exista un examen care se numea Schiță. Mergeam dimineața la facultate, primeam o temă, apoi aveam tot restul zile să gîndim o clădire și să transpunem planurile, fațadele și secțiunile pe foaia de examen. Rata de promovare era de 50%. Majoritatea lucrărilor luau 4 sau 5, cîteva 6 și 7, cîteva 3 sau 2. La o astfel de schiță, prin anul cinci, am primit o temă care-mi cerea să fac un restaurant de lux pe plaja din Vama Veche, cu tot cu parcare pentru douăzeci de mașini. Era perioada de apogeu a relației mele cu Vama. Mergeam acolo des, cu autostopul sau cu trenul, o prietenă lăsase permanent un cort pe plajă și îl foloseam toți la grămadă. În orice moment m-aș fi dus, știam că aveam să dau peste cineva cunoscut, fie că era D., omul cu Șotronul, cea care ne hrănise cu ouă bătute sau alții. Și persista senzația că ne uneau aceleași aspirații și valori și că puteam să mă bazez pe ajutorul lor, la nevoie, inclusiv pentru a face rost de băutură sau mîncare. De ce aș fi vrut un restaurant de lux de plajă, cu parcare? În loc să răspund la temă, am scris pe foaia de examen un eseu în care argumentam de ce eram împotriva unui astfel de proiect, fie el ipotetic. Am zis că era incompatibil cu spiritul Vămii, care era un loc al libertății dincolo de constrîngerile economice și sociale cu care ne confruntam în restul timpului. Nu mă așteptam să trec, dar speram să iau 1 sau 0, o notă atît de mică încît toată lumea să se întrebe ce se întîmplase, să fiu chemată în fața unei comisii disciplinare, să lupt și să sufăr pentru lucrurile în care credeam. Cînd s-au afișat rezultatele, luasem 3. Nu 2, nota cea mai mică, nici 4, ceea ar fi putut să sugereze că, deși nu promovasem, existase o oarecare apreciere. Am dat din nou examenul în sesiunea următoare de restanțe, cu altă temă.
Cristina Chira a urmat cursurile Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București și un master în scriere creativă la Birkbeck, University of London. Este scriitoare și activistă în domeniul patrimoniului construit. A debutat cu volumul de proză scurtă Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor (Editura Polirom, 2023).
Credit foto Vama Veche (2006): C. Chira, arhiva personală
