Preludiul unei evadări: de la Neptunul supravegheat la refugiul de la frontieră
În peisajul cultural complicat al anului 1949, un an de profunde transformări ideologice în România, Societatea Scriitorilor punea bazele Fondului Literar. Această instituție nu era doar un instrument de sprijin financiar, ci și un pilon al controlului, menită să centralizeze și să administreze viața creatorilor, inclusiv timpul lor de odihnă. Se decide astfel ridicarea unor case de vacanță dedicate. Însă drumul de la intenție la realitate a fost lung și anevoios. Inaugurarea celebrei Vile Paltinul din stațiunea Neptun a durat mai bine de două decenii.
Cînd, în cele din urmă, porțile Casei de creație și odihnă „Zaharia Stancu” din Neptun s-au deschis, a devenit imediat clar că acest „paradis” era departe de a fi universal. Accesul era un privilegiu rezervat strict membrilor cu drepturi depline, acelor scriitori și artiști care se aflau în grațiile regimului și care acceptau, tacit sau explicit, pactul ideologic. Pentru mulți intelectuali însă, relaxarea sub cupola luxului de la Neptun venea cu un preț simbolic imposibil de ignorat: supravegherea intensă și omniprezentă a statului. Într-un spațiu unde pînă și briza părea filtrată de interesele partidului, cei care nu se conformau pe deplin liniei oficiale au început să privească spre orizonturi mai aspre, dar mai curate. Astfel a început marea migrație spre sud, către extremitatea litoralului românesc. 2 Mai și Vama Veche au devenit, aproape peste noapte, simbolurile unei alegeri conștiente: simplitatea în detrimentul luxului controlat, libertatea în locul privilegiului supravegheat.
Geneza unui spirit liber: moștenirea Balcicului și pionierii de la 2 Mai
Rădăcinile acestui turism intelectual nu au apărut din neant. Ele își găsesc originea într-o tradiție interbelică nobilă, satul 2 Mai fiind văzut ca un succesor spiritual al Balcicului pierdut. Scriitorul Luca Pițu păstra vii amintirile verii anului 1975, cînd îi întîlnea pe nisipul fierbinte pe Alexandru Paleologu și pe Mihai Șora. Aceștia nu erau simpli turiști, ci figuri emblematice care purtau cu ei memoria emancipării culturale a Balcicului de dinainte de 1941. Pentru ei, sudul litoralului nu era doar o destinație geografică, ci o recuperare a unui mod de a fi.
Paleologu, alături de cercul său de prieteni de o verticalitate rară – Nicolae Steinhardt, actorul Dorin Dron și eruditul medic Sergiu Al-George –, s-au numărat printre adevărații pionieri ai locului la sfîrșitul anilor ’40. După ce au încercat pe rînd Costineștiul și Mangalia, ei s-au stabilit definitiv la 2 Mai. Căutau un univers mai puțin conformist, un spațiu unde etichetele sociale și presiunile politice se topeau sub soarele dobrogean. În 1950, George Lahovary „descoperea” marea plajă a satului, o întindere de nisip care părea atunci la capătul lumii cunoscute. El l-a atras ulterior și pe prietenul lui Ion Ioanid, celebru memorialist și crainic al postului de radio Europa Liberă, care, după ce a supraviețuit calvarului detenției politice, a găsit în 2 Mai un refugiu necesar. Ioanid avea să surprindă cu o precizie dureroasă în memoriile sale transformarea satului: de la liniștea patriarhală a unui cătun de pescari la o destinație asediată treptat de turiștii bucureșteni, aducînd cu ei zgomotul și agitația de care intelectualii încercau să scape.
Casa de la 2 Mai a încetat rapid să mai fie o simplă chirie de vară; ea a devenit un „cămin departe de casă”, o a doua identitate. Această evadare nu era doar despre petrecerea timpului liber, ci reprezenta un gest filosofic: un pas „înapoi spre natură”. Turiștii au început să modeleze împrejurimile după propria imaginație, transformînd curțile localnicilor în ateliere de creație.
Artista ceramistă Lucia Maftei, o prezență constantă în fiecare vară timp de o lună, se caza la familia tătară a lui Saide Velis. În acea curte plină de viață, ea își practica arta, lăsînd inspirația să curgă. Un gest ritualic al ei a rămas în memoria locului: trimitea acasă, prin colet, melci, scoici și „comori” stîncoase găsite pe plajă. Nu erau simple suveniruri, ci garanții că spiritul de la 2 Mai o va însoți în atelierul din oraș mult timp după ce vacanța se va fi încheiat. Alți turiști căutau același stil de viață rustic și simplu, prin întoarcerea la elementele primordiale, departe de rutina sufocantă a urbanului socialist.
Reglementări, tabere academice și explozia turismului
Pe măsură ce faima satului creștea, statul a simțit nevoia să intervină administrativ. Anul 1967 a marcat o cotitură: s-a permis oficial cetățenilor să închirieze camere sub controlul ONT (Oficiul Național de Turism), impunîndu-se o taxă de 5% pe venit. Această reglementare nu a făcut decît să oficializeze o practică veche de decenii, oferind însă un impuls dezvoltării infrastructurii locale. În paralel, în Vama Veche, sindicatul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj a închiriat sistematic spații de cazare între anii 1962 și 1993. Această inițiativă a asigurat o prezență academică constantă, transformînd satul de la graniță într-o extensie a mediului universitar clujean pe timpul verii. Cele doua sate au răspuns astfel nevoilor unor grupuri bine definite: familii tinere în căutarea libertății, dar și colective organizate pe baza legăturilor profesionale, etnice sau sociale.
Popularitatea acestor „medii de evadare” a crescut exponențial pe măsură ce scriitorii, actorii, pictorii și arhitecții au devenit clienți fideli. Era o lume mică, în care toată lumea se cunoștea cu toată lumea. Turiștii boemi reveneau an de an în aceeași perioadă și la aceleași gazde. Acest obicei a facilitat formarea unor rețele de prietenie indestructibile; oameni din colțuri diferite ale țării se întîlneau anual pe nisip pentru a pune la cale proiecte, pentru a discuta tendințe culturale sau pentru a dezbate conținutul unei cărți interzise, obținută prin eforturi considerabile.
Avangarda, nudismul și laboratorul de creație
În ciuda izolării aparente, 2 Mai și Vama Veche au devenit adevărate laboratoare de creație. Nina Cassian, care a călcat pentru prima dată în 2 Mai în 1954 alături de Vasile Dumitrescu, a rămas fidelă locului timp de trei decenii, pînă la plecarea sa în Statele Unite în 1985. Jurnalele sale sînt mărturii prețioase ale acelei epoci. Ea descria satul ca pe un decor paradisiac unde absența telefoanelor și a ziarelor cenzurate permitea o deconectare totală. „Goi și fericiți eram”, scria ea, referindu-se la libertatea nudismului practicat pe plajele largi, unde, la început, era nevoie de autorizații speciale pentru a păși, litoralul fiind zonă de frontieră.
Atmosfera culturală era de o densitate uluitoare. În timp ce graficiana Anamaria Smigelschi își lua instrumentele profesiei pe plajă – pensule, acuarele și blocuri de desen –, lucrînd între două reprize de înot, alți artiști transformau șoproanele și curțile gazdelor în scene de teatru ori decoruri de film. Nina Cassian, alături de Radu F. Alexandru, Irinel Liciu și Ștefan Augustin Doinaș, organiza spectacole de avangardă improvizate, spre uimirea și deliciul localnicilor și al turiștilor. În Vama Veche, sunetul sacadat al mașinii de scris a lui Bujor Nedelcovici devenise parte din fondul sonor al satului. Se spune că în acea izolare s-a născut romanul Zile de nisip, cel care a stat la baza celebrului film Faleze de nisip, regizat de Dan Pița. Filmul respectiv rămîne un simbol al rezistenței prin cultură. Filmat integral la 2 Mai și Vama Veche, Faleze de nisip a fost considerat un act de sfidare la adresa regimului, fiind retras de pe ecrane la doar cîteva zile după premiera din 1982, din ordinul direct al conducerii statului. Pelicula a rămas în „fondul secret” pînă la căderea regimului, în anul 1989.
Bastioanele nonconformismului și ochii Securității
Prezența atîtor personalități nu a trecut neobservată de aparatul de represiune. Cele două sate deveniseră bastioane ale nonconformismului, unde criticii regimului se întîlneau fără barierele formale de la București sau Iași. Scriitorul Luca Pițu consemna în jurnalele sale conversații de o sinceritate tăioasă cu Alexandru Paleologu, care îi povestea despre anii săi de clandestinitate sub identitate falsă. Tot prin aceste însemnări aflăm despre canalele de distribuție ale literaturii „de sertar”: în 1979, Tereza Culianu îi împrumuta lui Pițu, chiar pe plaja din 2 Mai, un exemplar din 1984 de George Orwell. În 1985, circula din mînă în mînă versiunea franceză a cărții lui Milan Kundera Insuportabila ușurătate a ființei.
Securitatea încerca sa monitorizeze totul, dar de multe ori era depășită de numărul mare de turiști prezenți în sat. Un raport din dosarul Ninei Cassian descrie participarea ei la o serată organizată de tabăra Universității din Cluj în 1975. Detaliile acestor întîlniri ajungeau la ofițerii de Securitate prin rapoarte indirecte, semn că mediul cultural era infiltrat, dar rămînea, în esență, liber în manifestare. Grupul disidenților din Iași – Dan Petrescu, Tereza Culianu, Liviu Cangeopol, Liviu Antonesei și Dan Alexe – avea o legătură ombilicală cu 2 Mai. În 1983, cînd casa lui Dan Petrescu a fost percheziționată, s-a descoperit că majoritatea celor aflați pe lista de urmăriți ai regimului își petreceau verile împreună pe aceste plaje. Chiar și disidentul Mihai Botez sau familia inginerului și disidentului Gheorghe Ursu căutau aici liniștea, preferînd adesea începutul de toamnă, cînd „mainstream-ul” se retrăgea.
Ritmul vacanței și platoul de filmare etern
Viața la 2 Mai avea un ritm ritualic. Ziua începea pe plajă: înot, bronzat, șah, lectură și discuții politice aprinse. Nudismul era regula nesfîrșită a libertății fizice. După-amiaza începea marea migrație pietonală: grupuri de intelectuali mergeau pe jos cei patru kilometri dintre 2 Mai și Vama Veche, fie pe șosea, fie pe buza falezei. Era timpul confesiunilor și al glumelor care făceau suportabilă realitatea din restul anului.
Această estetică unică a atras regizorii ca un magnet. Sergiu Nicolaescu a fost atît de vrăjit de loc încît, după ce a filmat aici Osînda (1976), Răzbunarea (1972) sau Nemuritorii (1974), a sfîrșit prin a-și construi o casă de vacanță în sat. Mircea Mureșan a găsit aici decorul perfect pentru Toate pînzele sus!, iar Nicolae Corjos pentru Pirații din Pacific. Chiar și comedii populare precum B.D. la munte și la mare sau dramele istorice precum Zodia Fecioarei au împrumutat din lumina specifică a acestui mal de mare. Totuși, această popularitate a purtat în ea germenii distrugerii farmecului original. Deși Radu Beligan promova 2 Mai ca fiind locul ideal pentru „sufletele poetice”, Ion Ioanid avertiza încă din anii ’70 că satul risca să devină o destinație mainstream. Transformarea refugiului într-un spațiu zgomotos și pierderea caracterului de „secret bine păstrat” marcau sfîrșitul unei ere.
Intelectualii încercau să scape de control, dar însăși prezența lor acolo, atît de vizibilă și de efervescentă, a transformat 2 Mai și Vama Veche într-o legendă care, în cele din urmă, a devorat liniștea de care aveau atîta nevoie. Astăzi, acele veri rămîn conservate doar în jurnalele de la malul mării, martore ale unei epoci în care libertatea se măsura în pași pe nisip și în cărți citite la adăpostul unei umbrele de stuf.
Ruxandra Canache este istoric și autoarea monografiei Spații marginale și nonconformism pe țărmurile Mării Negre în România socialistă, publicată la Editura Palgrave Macmillan, în anul 2023.
Credit foto: S. Ţigăeru
