Am plecat în Vamă ca fetele. Sună boring. S-a întîmplat de atîtea ori asta, cu fetele, cu băieții, cu băiatul, cu alt băiat, cu colegii, cu treabă, cu tot felul de oameni, dar atunci, atunci a fost altfel. Era primul week-end de libertate, începutul lui iunie 2020, prima oară cînd puteam ieși din casă după niște luni de anxietăți și izolare, cînd lumea își punea întrebarea cum va arăta de acum încolo. Ce zic eu? Respiram anxietate, mă sufoca ideea că aș putea face COVID și, mai ales, să-l dau mai departe, fără să vreau, persoanelor vulnerabile din familie, căci atunci aveam. Mă sufocau însă și lunile state în casă, cînd pierdusem noțiunea timpului și cînd toate se amestecau. Mai știți senzația aia de dezintegrare temporală? Cînd părea că trăiești la limita unui vis și îți pierdeai reperele temporale și spațiale. A fost documentat: psihologii au observat – începînd cu pielea lor, probabil, că nici ei nu aveau treabă la cabinet – că, fără rutinele externe normale (naveta, întîlnirile, evenimentele sociale etc.), creierul pierde „ancorele temporale” – acele momente care segmentează ziua și săptămîna și care ne dau senzația că timpul trece. Fără ele, devine o masă vîscoasă.
De ziua mea, în martie, se dăduse ordonanța de urgență care ne interzicea să ieșim din case. Cel mai nasol cadou. În mintea mea, tot lockdown-ul, plutind în timpul ăla vîscos, cînd ieșeam din el, prima destinație era Vama. Vorbeam cu fetele despre cum vom merge în Vamă, despre cum vom dansa, ne aduceam aminte ca prin ceață cum arăta libertatea (nici măcar nu știam că era libertate, era banalitatea de zi cu zi de vară). Mereu a fost prima destinație Vama. De locul ăsta mă leagă niște sute de experiențe și niște mii de păreri, impresii, nervi, love-hate.
Primul drum cu mașina după ce am luat carnetul a fost în Vamă, o inconștiență, și nici măcar nu aveam 18 ani. A venit carnetul vineri după-amiază și sîmbătă dimineață eram în mașină spre Vamă. Am ajuns greu, încet, înțepenită efectiv cu mîinile pe volan, paralizată de viteza supersonică de 80 km/h cu care mersesem pe autostradă, doar pentru că era ilegal să merg mai încet, super-fericită. Și iar am dansat pînă după răsărit. Prima ieșire după o perioadă grea, cînd am reușit să mă ridic din pat, a fost, desigur, tot în Vamă.
Dar atunci, în iunie 2020, a fost altfel. Eram ieșită dintr-o relație la început de pandemie, scurtă, dar intensă. Bad timing pe despărțire – cine spanac se desparte cînd lumea se duce naibii? Eu și S., desigur. Cu o zi sau două înainte de Vamă, mă văzusem și cu cineva cu care aveam ceva din categoria „it’s complicated, so complicated, nu există literatură pentru cît de complicated este”, tot așa, din categoria „primul lucru după lockdown”. Așa că mă mai încurca și asta în cap, cu toată euforia, anxietatea și libertatea.
Pentru fetele mele era la fel. Toate se amestecau, drame personale și angoase globale. Pandemia amplificase și complicase totul – problemele de relație, deciziile care păreau ferme, „ce vreau să fac cu viața mea”, angoasele existențiale, „vreau să simt că trăiesc”, „sînt mai puternică decît pandemia asta”, „fuck it, yolo”.
Ne petrecuserăm lunile astea ca niște siameze, ne căutam mereu prezența una alteia, ne întîlneam cît de des ne lăsau declarațiile și „mă duc să îi duc prietenei mele cu ruptură de menisc colagen” sau scosul cîinelui, ne auzeam în fiecare zi, avuseserăm nenumărate breakdown-uri împreună, dezbătuserăm toate cele, tăcuserăm cînd chiar nu mai aveam ce să zicem, făcuserăm de mîncare, replantaserăm florile, încurcaserăm zilele de naștere, fuseserăm pe marginea prăpastiei, ne trăseserăm una pe alta în afară. În perioada aia, singurul nostru sistem de suport eram una pentru cealaltă. Plus terapia și ginul tonic. Normal că am plecat împreună în Vamă.
Mai fusesem, de fapt, o dată în Vamă în pandemie. Cu I., una dintre fete, și ea jurnalistă, ne puseserăm cu vreo lună jumate în urmă legitimațiile de presă de gît și plecaserăm să facem un reportaj prin stațiunile goale, apocaliptice, din timpul lockdown-ului. Am ajuns în Vamă, ne-am dus pe plajă și, în nici un minut, au apărut doi punkeri: „Fetele, aveți o țigară?”. Am rîs isteric – în mijlocul pandemiei, cu toate restricțiile posibile, Vama încă era ce a fost.
În iunie arăta altfel, în primul week-end de libertate. Mulți oameni, dar rezervați, speriați, la fel ca noi, combinația aia dintre frica de virus și dorința ca lucrurile să revină la cum le știam. Măști, dezinfectanți, distanță socială cît se putea, business-uri care abia se dezmeticeau.
Și am dansat. Am dansat noaptea aia cît n-am dansat toate nopțile în Vamă, am dansat pînă nu mai știam cum ne cheamă, pînă la răsărit, pe un playlist din ăla obosit de Club A, de care cu altă ocazie am fi făcut mișto, dar atunci era cel mai frumos lucru din lume. Probabil că „I will survive“ are altă conotație cînd ești într-o panică globală.
Am mers din bar în bar, am apreciat Expirat-ul pentru cît de serioși erau cu regulile de igienă și aglomerație, am stat pe plajă și am dansat, patru fete, la Acolo, la Stuf, la Expirat și pe unde am mai apucat, pînă nu am mai știut de noi. Nu mai aveam nevoie nici de băutură, nici de apă, nici de conversație, nici de dileme sentimentale (S. bîntuia și el pe acolo, crush-ul bîntuia și el prin capul meu și dădea mesaje – pluteau amîndoi undeva la marginea nopții, pe care nu o lăsam să intre), ci era senzația aia pură de libertate. Ne-am făcut selfie-uri la răsărit și, în ele, văd acum o combinație de euforie cu un soi de tristețe care își dădea voie să existe.
Am adormit mult după răsărit, într-o cameră cu draperii portocalii, prin care intra frumos soarele. M-am trezit țipînd – de fapt, nici măcar nu m-am trezit eu, ci le-am trezit pe fete, pe cea care dormea cu mine în cameră, dar și pe prietenele din camera de alături. S-au speriat – nu mai auziseră așa un țipăt. Erau, probabil, anxietatea și frica pandemiei, toată tensiunea prinsă-n corp și minte, descuiată prin noaptea aia nebună în Vamă.
Cristina Foarfă este jurnalistă, inițiatoare a proiectului Harta Literară, care unește cărțile cu orașul.
Credit foto: A. Docea
