Dorul De Acasa

Astăzi, în vremuri postmoderne, globaliza(n)te, post-pandemice, cu mai multe războaie în desfășurare și cu o succesiune de crize economice, relocarea & migrația par a fi cele două fețe definitorii ale condiției umane.

Dorul de casă nu este doar un sentiment literar, ci și o experiență reală, cel mai cunoscut exemplu din istorie fiind cel al mercenarilor elvețieni.

Dorul e omniprezent în viața migranților români. Fie latent sau manifest, acceptat sau negat, dorul e manifestarea unei legături emoționale, invizibile, între cel plecat și cei rămași.

Românii plecați în străinătate nu trăiesc doar un proces de relocare geografică, ci unul de dezrădăcinare psihologică. Iar această dezrădăcinare nu este nici liniară și nici complet conștientizată.

Acasă, în schimb, totul pare să ceară un anumit fel de prezență și continuitate. Astfel, „acasă” nu mai funcționează ca punct de stabilitate, ci ca o acumulare de așteptări care nu mai pot fi susținute.

Migrantul trăiește în două spații culturale, iar pachetul de acasă face simultan legătura și diferențierea între acasă vechi și acasă nou.

Pămîntul natal nu trebuie părăsit; tu pleci și nu vei mai avea pînza freatică din care să-ți tragi seva și vei deveni un trunchi de copac mort, gol pe dinăuntru.

Pe fereastra din spatele casei se vedea un deal verde și cer. Între curtea noastră și a vecinilor se trecea sărind cîte un pîrleaz.

Dacă aș rescrie povestea comorii de sub pod, aș spune așa: a plecat dintr-un dor de un loc pe care nu-l cunoscuse; s-a întors și a înțeles că locul acela fusese întotdeauna acasă, dar nu mai era al lui.