Pe la 1850, unul dintre stră-străbunicii mei, pe linie maternă, a fost cătană în armata habsburgică, în slujba împăratului de la Viena, într-o vreme în care serviciul militar se întindea adesea pe o perioadă îndelungată. Timp de doisprezece ani a dus în spate pușca și ranița, slujind în armata austriacă de ocupație din nordul Italiei. A luptat în celebra bătălie de la Solferino, în 1859, încheiată cu victoria Franței și Sardiniei. Șase ani mai tîrziu, a participat și la războiul austro-prusac, în bătălia de la Königgrätz (1866), unde a fost rănit. Lăsat la vatră și răsplătit cu o pensie militară, s-a întors în satul său din Maramureș.
Frînturi din fabuloasele lui amintiri din garnizoanele îndepărtate și de pe cîmpurile de luptă au supraviețuit în memoria familială și au ajuns pînă la mine, grație poveștilor pe care bunicul mi le spunea în copilărie. De la el am aflat că soldații români transilvăneni, înrolați cu forța în armata chezaro-crăiască și duși departe de locul lor natal, sufereau de o boală ciudată, o suferință intensă, care uneori putea duce chiar la moarte, numită de medicii militari austrieci nostalgia vallachorum („nostalgia valahilor”). Teribila boală era cauzată de dorul de casă.
Dorul de casă – dorința puternică și dureroasă de a se întoarce în locul natal sau în țara de origine – a existat dintotdeauna. Ulise ilustrează cel mai bine tema dorului de casă care învinge toate obstacolele: el este stăpînit de dorința de a regăsi drumul spre Ithaca natală: „Că-n lume nu-i nimic mai scump ca țara / Și-ai tăi părinți, chiar dacă-ți este casa / Bogată pe pămînt străin”.
Mai tîrziu, mărturii ale acestui persistent sentiment se regăsesc și în elegiile Tristele și Ponticele ale lui Ovidiu, scrise în timpul exilului său la Tomis, pe țărmul străin al Pontului Euxin. În poemul medieval anglo-saxon Marinarul este evocat dorul de casă al navigatorilor, iar în Renaștere, elegia Patriae desiderium a poetului francez Du Bellay vorbește despre starea de disconfort și melancolie pe care o resimte cel aflat departe de patria sa.
Dorul de casă nu este doar un sentiment literar, ci și o experiență reală, cel mai cunoscut exemplu din istorie fiind cel al mercenarilor elvețieni. Proveniți din cantoanele izolate ale Alpilor, acești soldați, renumiți pentru disciplina și loialitatea lor, erau angajați cu miile în armatele statelor vecine (este faimoasă și astăzi Garda elvețiană pontificală a Vaticanului). Dar, în secolele XV-XVII, se credea că mercenarii elvețieni, smulși din ținuturile lor muntoase, erau predispuși la o boală care, uneori, îi împiedica să fie eficienți în misiunile lor. Numită mal du Suisse sau Schweizer Krankheit, aceasta se manifesta printr-o obsesie arzătoare de a reveni acasă, printr-o combinație de simptome psihice și somatice difuze: tristețe profundă, letargie, insomnie sau vise despre casă și familie, halucinații, slăbiciune, refuzul de a se hrăni, febră, palpitații, tulburări gastrice. Uneori, în cazurile grave, cei afectați se puteau prăpădi, tînjind după casa lor. Nu exista decît un singur leac: odată ajunși acasă, în pășunile lor verzi, toate simptomele dispăreau brusc, deși nu primiseră nici un tratament.
Mai mult, în epocă circulau legende despre un cîntec care putea declanșa, în mod spontan, boala dorului de țară la mercenarii elvețieni: o melodie cîntată de ciobanii din Alpi pentru a-și chema vacile de la pășune: Ranz des vaches sau Kuhreihen. Era suficient să fie fredonată sau cîntată din fluier, pentru ca unii camarazi de arme mai tineri să verse rîuri de lacrimi, apoi să-și abandoneze postul și să dezerteze, copleșiți de dorul de casă, sau, în caz de eșec, chiar să-și ia viața. Se spune că, pentru a preveni fenomenul, ofițerii din armata franceză ar fi interzis melodia „patologică”, sub pedeapsa cu moartea.
Mitul dorului de casă exacerbat al elvețienilor a persistat mult timp după aceea. De pildă, în celebrul roman pentru copii Heidi, ecranizat de multe ori, fetița orfană este sănătoasă și veselă atîta timp cît trăiește alături de bunicul ei în Alpi, dar se îmbolnăvește și resimte intens dorul de casă atunci cînd este mutată la oraș, vindecîndu-se imediat după ce se întoarce în munți.
Toate aceste relatări despre suferințele soldaților elvețieni au început să atragă atenția medicilor, care au inclus-o în sistemele lor nosologice. Ca de multe ori în istoria medicinei, un sindrom nu există decît atunci cînd i se atribuie o denumire. Astfel, la început, bolii dorului de casă i s-a spus „nostalgie”. În literatura greacă veche, cuvîntul folosit pentru călătoria spre casă a eroilor ahei din războiul troian este nostos – „întoarcere”, „revenire acasă”. Totuși, „nostalgia” nu este un cuvînt grecesc, el a apărut ca neologism, ca noțiune medicală inventată la sfîrșitul secolului al XVII-lea pentru a desemna ansamblul de manifestări patologice asociate dorului de casă, despre care se credea că sufereau mercenarii elvețieni aflați departe de patria lor.
Heimweh, saudade, toska, dor
Pentru prima dată, boala a fost descrisă și denumită în anul 1688 de către medicul alsacian Johannes Hofer, care publică la Basel lucrarea Dissertatio medica de nostalgia oder Heimwehe. Astfel apare noțiunea de „nostalgie”, prin combinarea lui nostos cu un alt cuvînt grecesc, algos –„durere”, „suferință”. În limba germană, termenul heimweh, prezent în subtitlul cărții, înseamnă chiar „dor de casă”, ceea ce arată că Hofer cunoștea denumirea preexistentă, dar, din pedanterie savantă, a considerat că se potrivește mai bine un neologism pentru noua sa entitate clinică. De fapt, noțiunii de „nostalgie” din discursul medical îi corespundeau, în numeroase limbi, diverse denumiri populare, uneori intraductibile, care exprimau aceeași stare sufletească a „dorului de casă”: germanul heimweh, francezul mal du pays, englezul homesick, spaniolul mal de corazón, portughezul saudade, rusescul toska, cehescul litost, velșul hiraeth, românescul dor.
Pentru a evidenția cauza bolii dorului de țară, Hofer a făcut apel la sistemul explicativ existent în medicina vremii, încă influențată de paradigma hipocratică, umorală, chiar și după descoperirea circulației sîngelui. Potrivit opiniei sale, de vină ar fi „corpusculii” din sînge, care vibrau atunci cînd intervenea imaginația – amintirea ținutului natal și ideea reîntoarcerii. Aceasta bloca fluxul normal, împiedicînd buna funcționare a corpului și a minții, provocînd tot cortegiul de tulburări somatice și psihice. În stadii avansate, acumularea excesivă de „corpusculi” ducea la epuizarea organismului și, în cele din urmă, la deznodămîntul fatal.
Cum putea fi tratat dorul de casă? Hofer considera că simptomele ușoare trebuie tratate prin mijloacele tradiționale ale medicinei, dar, în cazul complicațiilor cu potențial letal, cel mai sigur remediu rămînea trimiterea bolnavului acasă, în permise, pentru a urma o cură a reîntîlnirii cu peisajul natal și cu alimentele familiare.
De acum înainte, nostalgia, considerată o boală provocată de dorul acut de casă, se impune în tratatele medicale, iar medicii o iau în serios și o diagnostichează, văzînd în ea o afecțiune cu efecte reale asupra sănătății. Așa cum am arătat, nostalgia făcea parte deja din bolile specifice mercenarilor elvețieni, însă aria ei de manifestare se lărgește considerabil în timpul Revoluției franceze și al războaielor napoleoniene, devenind o problemă de sănătate publică. Este perioada de apogeu a acestui fenomen cultural și medical, cînd medicii militari consemnează adevărate epidemii de dor de casă în rîndul armatelor europene moderne, alcătuite nu din mercenari, ci din recruți, în baza serviciului militar obligatoriu. Astfel, marea majoritate a soldaților erau tineri țărani care, așa cum remarcau medicii de campanie, erau mult mai vulnerabili decît recruții proveniți din mediul urban.
Așa cum arată istoricul american Thomas Dodman în cartea sa What Nostalgia Was: War, Empire, and the Time of a Deadly Emotion (2018), boala nu era percepută în primul rînd ca o consecință a traumelor de pe cîmpul de luptă, ci mai degrabă ca un efect al dezrădăcinării, depersonalizării, rigorilor disciplinei militare și monotoniei traiului în garnizoanele din teritoriile străine. De exemplu, adevărate epidemii de nostalgie au lovit trupele franceze de ocupație din Italia și Spania, însă boala nu era egal distribuită, cei mai afectați fiind țăranii bretoni, care, vorbind doar dialectul lor și neștiind limba franceză, erau cuprinși de tristețe și se îmbolnăveau ca urmare a șocului cultural la care erau supuși.
După încorporarea Transilvaniei și Banatului în Imperiul Habsburgic și înființarea regimentelor grănicerești alcătuite din țărani români, în 1740, acestea au furnizat contingente care au participat la campaniile armatei imperiale austriece împotriva Franței revoluționare și, apoi, ca trupe de ocupație în nordul Italiei.
În studiul Homesickness between Ailment and Poetry: The Romanian Soldiers in the Habsburg Army (2015), cercetătoarea clujeancă Eugenia Bîrlea a parcurs cu atenție scrierile medicilor militari austrieci, în căutarea manifestărilor dorului de casă al soldaților români aflați sub drapelul imperial. Autoarea a descoperit că românii erau adesea menționați printre popoarele care sufereau cel mai intens, alături de polonezi, sloveni, croați și tirolezi. Un manual medical oficial al armatei habsburgice din 1825 recomanda chiar interzicerea petrecerii cu alai a tinerilor recruți români spre cazărmi, întrucît „cîntecele de cătănie” amplificau durerea și grăbeau instalarea bolii dorului de casă – un aspect care amintește de cîntecele triste ale mercenarilor elvețieni, considerate și ele periculoase de către medici.
Treptat însă, termenul de „nostalgie”, cu sensul inițial de formă severă a dorului de casă, și-a încheiat cariera medicală, pierzîndu-și latura patologică și dobîndind un nou înțeles – acela al unui sentiment apropiat melancoliei sau al unei dispoziții emoționale inofensive, legate de regretul față de trecut. Totuși, problema dorului de casă nu a dispărut, mai ales în lumea noastră marcată de mobilitate geografică. În rîndul românilor plecați la muncă și stabiliți în străinătate, cel puțin la cei din prima generație, acest sentiment își păstrează forța, arată cercetările despre migrație. Copiii lor însă, cu o identitate plurilocativă, experimentează, probabil, un altfel de dor de casă, mult mai fluid.
Închei cu o întîmplare petrecută într-o vară, chiar în satul de origine al stră-străbunicului meu, cel care luptase la Solferino. Pe o cărare, printre dealuri și case răsfirate, m-am întîlnit cu doi băieți îmbrăcați în portul popular local, fiind zi de sărbătoare. Nu eram sigur care e drumul mai scurt spre locul pe care îl căutam, așa că l-am întrebat pe unul dintre ei, pe cel mai mărișor, pe unde să o iau. Mi-a răspuns, puțin încurcat: „Nu știu, că sînt din Italia!”. „Dar tu știi?”, m-am întors spre celălalt. „Nici eu nu știu, că io sînt din Franța!”, mi-a spus, cu ochii senini și ridicînd din umeri.
Alexandru Ofrim este istoric. Cea mai recentă carte publicată: Farmecul discret al patinei și alte mici istorii culturale, Editura Humanitas, 2019.
Credit foto Militar din Garda elveţiană: Wikimedia Commons
