Prezent în miturile, legendele și basmele omenirii încă din timpuri imemoriale, dorul de casă așa cum îl știm și resimțim astăzi este un efect al sfîrșitului de secol XIX și început de secol XX, două momente istorice care au determinat migrația în masă a populațiilor persecutate în Europa de Est. Refugiatul a fost definit drept categorie juridică de către Liga Națiunilor în 1923, în urma genocidului armean, cînd peste un milion de armeni au fugit din Anatolia turcească. Imediat, ascensiunea nazismului și al Doilea Război Mondial au provocat un alt val catastrofic de refugiați, cu repercusiuni deopotrivă socio-politice și sentimentale pînă în zilele noastre.
Astfel, a apărut și s-a răspîndit o versiune mai complexă și totodată problematică a dorului de casă, „nu mortală, ca nostalgia de secol XIX, dar foarte dificil, dacă nu chiar imposibil de vindecat”, scrie Agnes Arnold-Forster în volumul Nostalgia, povestea unei emoții periculoase (traducere de Mirela Mircea, Humanitas, 2025): „Imigranții, refugiații și alte persoane strămutate tînjeau după căminele lăsate în urmă, deși acestea dispăruseră. Tînjeau după un loc anume, dar locul respectiv aparținea trecutului. Casele unora dintre ei fuseseră distruse literalmente – în urma războiului, a genocidelor sau a dezastrelor naturale –, iar în cazul altora se scursese atîta timp între plecare și eventuala întoarcere, încît locurile natale ar fi fost de nerecunoscut”.
Astăzi, în vremuri postmoderne, globaliza(n)te, post-pandemice, cu mai multe războaie în desfășurare și cu o succesiune de crize economice, relocarea & migrația par a fi cele două fețe definitorii ale condiției umane.
Istorica Susan J. Matt (citată de Agnes Arnold-Forster) observă că într-o societate tot mai globalizată, cu frontiere permeabile, care necesită mînă de lucru mobilă, dorul de casă, această emoție care leagă oamenii de locul nașterii, nu mai este dezirabil: „Dorul de casă a fost considerat un sentiment nobil, fiindcă demonstra devotamentul față de familie și rădăcini afective adînci. Era o virtute, un semn de sensibilitate și patriotism. Apoi, pe măsură ce progresul a afirmat idealul iluminist al individului cu libertate de mișcare, alături de forțele capitalismului și ale colonialismului, dorul de casă a devenit tot mai infantilizat și trivializat”.
Trivializat inclusiv de mișcările extremiste de dreapta, cele așa-zis suveraniste, care speculează și măsluiesc dorul de casă al celor plecați (apropo, după marocani, românii reprezintă a doua categorie de cetățeni care au obținut în ultimii ani și cetățenia unei, alte, țări din UE) sau dorul față de un trecut idealizat/cosmetizat/trucat și îl mixează, în mod paradoxal, cu rasismul și xenofobia într-o eficientă ecuație de manipulare politică de-a lungul și de-a latul Europei. Dar și în America, o țară conglomerat care-și neagă și totodată detestă propria identitate imigrantă.
(În acest context, poate e nimerit să menționez, măcar în paranteză, că, dacă în ianuarie 1940 murea Matilda McCrear, născută Àbáké, de etnie yoruba, ultima supraviețuitoare a sclaviei adusă din Africa de Vest în SUA, în ianuarie 2026 a murit și Eva Schloss, născută Geiringer, evreică austriacă, ultima supraviețuitoare a Holocaustului.)
În Dosarul de față, istorici, antropologi, sociologi, psihologi, filozofi și artiști încearcă să răspundă la cîteva întrebări: Cum resimțim azi dorul de casă cu atîta mobilitate și tehnologie la îndemînă? Ce mai înseamnă dorul de casă? Ce mai înseamnă acasă? Ce mai e și dorul ăsta?
