Deseori am auzit expresia „Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea!”. Un îndemn cultural cu valoare de supraviețuire, doar că, în timp, pentru majoritatea a devenit un modus vivendi, iar cei care nu fac acest pact al frăției diavolești aleg să plece, alții se simt înfrînți, alții rezistă consumînd resurse personale imense în lupta pentru integritate și dreptate, care, într-o societate mai educată psihologic și mai echilibrată, nu ar avea asemenea costuri individuale, deoarece pentru toți există costuri – atît pentru cei care rămîn și își vînd integritatea morală (în adîncul fiecăruia adevărul are același sunet), cît și pentru cei care migrează, costurile identitare sînt mari.
Pentru cei care pleacă, migrația înseamnă o reconfigurare a identității, iar literatura de specialitate ne arată că migrația este, pe lîngă o schimbare de context, și o reconfigurare a acesteia. Identitatea nu este un construct fix, ci unul fluid și construit din multiplele voci culturale care coexistă împreună, dar care intră și în conflict. Din acest punct de vedere, migrația nu e doar o simplă trecere de la o cultură la alta, ci devine o negociere continuă între cine am fost și cine sîntem. O negociere care devine dificilă mai ales atunci cînd există pierderi semnificative cum sînt cele de limbă, de statut, de rețele sociale, de familiaritate. Studiile vorbesc despre un doliu cultural (cultural bereavement), care este o formă de suferință psihologică asociată cu pierderea cadrului identitar inițial, adică nu este doar despre dorul de oameni sau de locuri, ci și despre un mod de a fi în lume, care se pierde în momentul migrării.
În acest context, dorul de casă capătă o semnificație mai profundă, nefiind doar nostalgie, ci și o încercare de a restabili continuitatea sinelui, deoarece identitatea are nevoie de coerență a firului narativ, iar migrația rupe această poveste pe care ne-o spuneam. Cercetările arată că prima generație de migranți păstrează, în mod tipic, o identificare puternică cu cultura de origine și doar moderată cu cea gazdă. Cînd integrarea nu se produce, fie din motive interne (rigiditate, dificultăți de adaptare), fie externe (discriminare, lipsă de oportunități), omul rămîne blocat într-o zonă de „între”, fără o apartenență clară, o stare greu de tolerat psihologic.
Dorul simțit e despre o versiune mai tînără a propriei persoane, a copilului sau adolescentului, care a trăit într-un spațiu în care responsabilitatea era minimă, iar viața nu cerea confruntare reală cu limitele, cu eșecul și cu finitudinea. Locul natal devine, astfel, un container afectiv pentru o stare de existență în care presiunea era mai mică. Atunci cînd oamenii spun „mi-e dor de acasă”, spun de fapt „mi-e dor de mine înainte să devin adult”, pentru că viața de adult, oriunde s-ar desfășura ea, presupune inevitabil să ne confruntăm cu frustrarea, cu limitele proprii, cu diferența dintre ceea ce am visat să devenim și ceea ce am reușit, un decalaj inevitabil dintre ideal și realitate.
Oamenii au nevoie de sentimentul de apartenență și stabilitate, iar în lipsa acestuia, psihicul nostru caută soluții compensatorii. Una dintre acestea devine idealizarea trecutului și supraevaluarea culturii de origine, deoarece oferă o ancoră identitară într-un context care e perceput ca fiind instabil. Știm deja că, pentru sănătatea mintală și nu numai, continuitatea identității sociale (prieteniile, limba, apartenența culturală) este unul dintre cei mai importanți factori protectivi, iar atunci cînd apar rupturile relaționale cresc stresul și vulnerabilitatea psihologică. Din perspectivă clinică, acesta se numește stres aculturativ, adică o stare de tensiune cronică generată de necesitatea de a funcționa într-un sistem de valori și reguli diferit, fără a avea încă instrumentele interne pentru integrare.
Pentru unii oameni, această tensiune duce la flexibilitate și dezvoltare, însă pentru alții duce la rigidizare și retragere, și la formarea unor „bule culturale”, cum sînt comunitățile religioase, evenimentele culturale tradiționale în care identitatea pare că rămîne neschimbată, iar lumea din afara bulelor e percepută ca fiind amenințătoare sau de neînțeles, însă paradoxal, cu cît vom refuza mai mult contactul real cu noul context, cu atît va crește senzația de neapartenență și, implicit, dorul. Un dor care arată dificultatea de a integra noua noastră identitate fără a o pierde pe cea veche.
Dezrădăcinare psihologică
Românii plecați în străinătate nu trăiesc doar un proces de relocare geografică, ci unul de dezrădăcinare psihologică. Iar această dezrădăcinare nu este nici liniară și nici complet conștientizată, ea se instalează lent sub forma unui disconfort difuz și a unui sentiment că „ceva nu e în regulă”, chiar și atunci cînd, obiectiv, noua viața este mai stabilă, mai predictibilă și mai sigură.
Așadar vorbim de o stare de tensiune psihologică ce are reacții frecvente observate prin adaptare autentică sau compensare defensivă, prima fiind rară și presupunînd un proces real de integrare, de acceptare a diferențelor, de flexibilitate cognitivă și renunțarea la idealizări. A doua este mult mai comună prin supraevaluarea valorilor de origine, apărînd fenomenul pe care îl vedem frecvent în diaspora: o mitologizare a României, o Românie afectivă, idealizată, deseori complet desprinsă de realitatea socială sau instituțională, o amintire a unei țări doar a omeniei, a căldurii și a valorilor adevărate, în contrast cu un Occident perceput ca rece, lipsit de suflet și mult prea progresist pentru cei cu o educație conservatoare și religioasă.
Starea aceasta duce la polarizare în societate, fiind un mecanism de apărare în fața sentimentului de neapartenență: psihicul uman caută un punct de stabilitate identitară și, negăsindu-l, apare disonanța cognitivă, care e o stare de tensiune între experiența concretă și atașamentul afectiv față de un spațiu care, în realitate, a fost adesea sursa frustrărilor inițiale. Mesajele simplificate de genul „la noi oamenii sînt mai buni” sînt o narațiune care nu este doar inexactă, ci și periculoasă la nivel psihologic, deoarece blochează procesul real de integrare și îi menține pe oameni într-o poziție de suspendare și idealizare.
Problema apare atunci cînd această idealizare devine rigidă și începe să distorsioneze percepția realității, cînd „acasă” devine un simbol defensiv și orice comparație devine amenințare identitară, fiind un fel de călcîi al lui Ahile, mai ales atunci cînd e folosit de lideri charismatici toxici spre a dezbina oamenii și a obține foloase de pe urma acestei dezbinări, prin accesul la puterea politică, economică, privilegii etc.
Un alt lucru observat e că mulți oameni pleacă în străinătate cu un set de așteptări înalte de succes, stabilitate, recunoaștere, o viață „mai bună”, însă realitatea e mult mai complexă deoarece integrarea e un proces dificil, statutul social poate scădea temporar sau chiar pe termen lung, ceea ce duce la o balanță dezechilibrată între cine credeam că vom deveni și cine sîntem, de fapt. Pentru o persoană cu o structură psihologică flexibilă, această discrepanță este dureroasă, dar tolerabilă și devine parte din procesul de maturizare, de acceptare a limitelor, de recalibrare a așteptărilor și de construire a unui sens realist. Pentru alții, însă, această diferență este greu de integrat. Frustrarea, în loc să fie metabolizată, se acumulează și este externalizată către valorile societății gazdă, iar aici deja vorbim de un fenomen frecvent, acela de neadaptare valorică. Societățile occidentale, în cele mai multe cazuri, funcționează pe baze mai progresiste în ceea ce privește diversitatea, autonomia individuală și regulile sociale.
Pentru cineva format într-un mediu mai rigid sau mai tradițional, aceste valori vor fi resimțite ca amenințătoare, deoarece solicită flexibilitate cognitivă și emoțională, iar flexibilitatea este costisitoare psihic, pe cînd rigiditatea oferă familiaritatea modului de a gîndi, adică implică starea de siguranță și are rol de apărare. Deși e o strategie ce reduce anxietatea pe termen scurt, ea menține o stare de activare cronică ce are costuri. Noutatea care-i inevitabilă într-un context de migrație e procesată de creier ca potențial pericol întrucît sistemul nervos rămîne într-o stare de alertă crescută, modificînd funcțiile neurofiziologice, iar în acest context, dorul de casă capătă o funcție de reglare organică.
Ce este extrem de interesant și neconștientizat e că, odată expus la alte culturi, alte moduri de gîndire, alte experiențe, psihicul nostru se modifică: chiar și atunci cînd refuzăm integrarea, expunerea există. La toate acestea se adaugă un alt factor contemporan esențial: comparația constantă prin accesul la viețile altora amplificate de tehnologie, care creează o presiune suplimentară. Oamenii nu se mai compară doar cu cei din proximitate, ci și cu versiuni idealizate ale succesului, lucru care accentuează sentimentul de insuficiență. Vedem oameni care au reușit, fără a le vedea întregul context, resursele de care au dispus sau efortul imens din spatele acelor reușite. Vedem viețile împlinite ale altora pe care le raportăm la propriile limitări, ceea ce va duce inevitabil la suferință internă, invidie, ciudă, ură, distorsiuni cognitive.
Sînt cei care nu își asumă responsabilitatea propriei vieți, dar care resimt intens frustrarea și nedreptatea. O suferință reală, dar prost înțeleasă. Sigur, există și situații de injustiție reală, în care oameni care au plecat din necesitate, și nu din alegere, se confruntă cu discriminare, cu marginalizare, cu lipsă de oportunități. Pentru aceștia, dorul de casă este și dor de demnitate, de familiaritate, de a nu fi permanent celălalt.
A vorbi despre acest fenomen al dorului, a nu nega atașamentul față de origini și nici a nu minimaliza dificultățile reale ale integrării în alte culturi înseamnă a face un pas spre maturizare psihologică. Adevărata adaptare nu presupune alegerea între două lumi, ci integrarea lor într-o coerență identitară și un sentiment de apartenență a propriei vieți, iar această apartenență implică procesul maturizării psihologice, care-i unul solicitant, de a renunța la idealizare, și prin care învățăm să tolerăm ambivalența și să acceptăm complexitatea lumii.
Exilul cel mai greu e cel intern, iar nevoia de siguranță și de apartenență nu se găsesc într-un loc geografic, ci se construiesc lent și cu mult efort în interior.
Cătălina Dumitrescu este psihoterapeută cu formare în terapie cognitiv-comportamentală și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Prețul libertății. Cum sănătatea mintală devine călcîiul lui Ahile în democrație, Editura ZYX Books, 2025.
