„Partir c’est mourir un peu”, zice poetul și, dacă în poveștile copilăriei apa vie aduce la viață eroul plecat de acasă în căutarea aventurii, atunci și burgerul mîncat de turiștii americani în Bangkok, Cuzco, Johannesburg sau Hanoi restaurează sinele zguduit de nou, străin, riscant. Interesant pentru cineva ca mine, venit din științele sociale, este faptul că acest lucru este făcut posibil de globalizare și standardizare, fenomene contestate care iată, ne salvează prin whopper, pizza, hot wings și sandvișuri cu șuncă. Ironic, nu?
Identitatea și nostalgiile locului de origine depind azi de globalizare – ea face posibil să găsești în orice colț al lumii un fast food de acasă sau măcar ca acasă, dacă ne raportăm la hegemonia cultural-culinară nord-americană; standardizarea asigură congruențe și se obține nu doar prin meniuri identice, ci și materii prime identice din surse unice și contracte globale. La nivel macro, acest comerț transnațional neliniștește, dar coborînd în micro el alină și liniștește un corp asediat de estetici, mirosuri și sunete necunoscute, toate parte a unei logici aflate în permanență comparație cu „acasă“.
Este știut că ne construim identitatea prin diferență și că mîncarea este candidatul ideal pentru dihotomii cu efecte majore nu doar culturale, ci și politice – noi mîncăm porc, ei nu; ei au greieri ca snack, noi semințe și chips, unii pun tarhon în ciorbă și mazăre în salata de boeuf, alții merg pe leuștean și fac salată cu pui. În plus, ne împărțim și în neofili sau neofobi și chiar și neofilii vin pe grade de apertură; impactul diferenței este adesea resimțit ca atac sau amenințare căci ingerarea este, înainte de toate, palpabilă – a pune pe limbă este o provocare fizică imediată, detașată de rațiune.
Ajuns în acest punct, articolul meu ar putea aluneca ușor pe făgașul identității, al mămăligii fondatoare, al sarmalelor iubite/hulite, al micilor recunoscuți de UE cu bicarbonat cu tot sau al brînzei cu roșiile românești. Dar de identitate unii dintre noi s-au cam săturat, e plin discursul public de identitate, identitar și ideologie – este un concept de care trag toți pe spuza lor azi, ușor de umplut cu naționalisme și judecăți de valoare. Propun așadar o altă explicație și alte căi conceptuale – mîncarea ca mecanism de ostoit dorul de (siguranța de) acasă, hrana ca poală a mamei după care ne ascundem cînd avem nevoie de confort.
Voi muta astfel lentila de la turiști la migranți, căci plecarea lor este, dacă nu definitivă, cel puțin de lungă durată, ceea ce face din diaspora un teren de cercetare generos.
Migrantul trăiește în două spații culturale, iar pachetul de acasă face simultan legătura și diferențierea între acasă vechi și acasă nou. Uneori este nevoie de altfel de demarcații, după cum alteori cele două lumi se combină, mîncarea fiind elementul de tranziție.
Csaba, jurnalist maghiar născut la Praid, locuiește în Budapesta de peste două decenii și în fiecare vară drumul cu mașina între cele două localități răsună de clinchetul zecilor de borcane cu zacuscă și vinete coapte. Doru, private chef în Londra, poftește la ostropel și borș de cocoș ca în Oltenia bunicilor; a gătit românește familiei din Hong Kong pentru care a lucrat – MBS copiilor, mămăligă tatălui, tocănițe pentru staff (au plăcut tuturor, desigur). Întrebat ce i-a lipsit cînd a ajuns în Anglia, el a menționat leușteanul și cimbrul românesc – savoury, nu thyme. Lui Alexei, ospătar în Londra, dar de loc din Republica Moldova, îi lipsesc jumările, murăturile, borșul și mămăliga. Angajatorul lui londonez, Alexandru din Brașov, se gîndește la ciorbă de salată și sarmale. Tot sarmalele, cu smîntînă și mămăligă, i-au lipsit și Danei abia ajunsă în Italia, acum peste 25 ani. Fiica ei Ștefana, care avea la acel moment cinci ani, revine acum anual în țară și reține că gustul lui acasă românesc este brînza cu roșii; a descoperit de curînd găluștile cu prune și i se par delicioase. Lui Radu, plecat în Spania după ce trecuse de 50 ani, i-au lipsit salata de vinete, fasolea cu cîrnați, clătitele cu dulceață și supa de pui cu găluște. Ana, în SUA, caută periodic cozonac bun în New Jersey sau în New York-ul vecin. Răspunsurile acestea au venit înainte de toate din dor, nu din identitate, din senzație de poftă, nu sentiment patriotic, din alegere inconștientă și reflex cultural, căci practicile alimentare sînt învățate și internalizate din fragedă pruncie (ba, spun unele studii, chiar din viața intrauterină).
Cum migrația amplifică nevoia de securitate, acasă și comunitatea se construiesc preponderent pe mîncare, aceasta comportîndu-se ca un substitut de teritoriu și o formă de apartenență. Prin urmare, consumul nostalgic are efecte restauratoare, recuperînd afectiv trecutul. Putem afirma deci că mîncarea este memorie materializată și acționează ca infrastructură emoțională. Sigur că procesul este reflexiv, influențat și de prezent – identitatea migrantului, fiind transnațională, este inerent supusă și seducției noului acasă, în urma negocierii rezultînd o hibridizare culturală ce reflectă ambele spații/bucătării.
Totuși, asemenea apei vii care redă eroului viața sau tinerețea, mîncarea de (sau ca) acasă păstrează magia unui illo tempore. Ea aduce pe limbă și în suflet trecutul petrecut acasă și învie sau măcar întinerește temporar Feți-Frumoși goniți de acasă de balaurii cu multe capete ai unei țări aflate în tranziție perpetuă.
Adriana Sohodoleanu este teoreticiană a gastronomiei.
Credit foto: Wikimedia Commons
