Acum vreo șapte ani, într-o vară, un american (evreu), un francez (magrebian) și un român (subsemnatul) intrau într-un local numit Persian Tea House, din Vancouver, să fumeze o narghilea. Sună a banc, dar e adevărat.
Cafeneaua aducea mai mult a bojdeucă, cu tavanul jos, înghesuită, cu canapele scorojite, mese pitice, pereți pictați naiv și decorațiuni pestrițe. Patronul, despre care nu greșeai cu nimic dacă-l descriai ca fiind „un bătrîn foarte tînăr”, stătea relaxat într-un fotoliu, cu o pălărie de cowboy pe cap. Ne-a invitat să ne așezăm fără să se ridice, a mai urmărit cîteva imagini de la televizor și a venit într-un tîrziu către noi cu meniurile. Ne-a întrebat pe fiecare, cu un puternic accent de Orientul Mijlociu, de unde sîntem. I-am răspuns. Colegul francez l-a întrebat, arătînd către un steag care atîrna ca un hamac din tavan, dacă îi e dor de Iran.
Bătrînul a zîmbit, s-a uitat în sus către steag și a răspuns, cu voce de zgură: Am deschis locul ăsta acum douăzeci și unu de ani. S-a dat lîngă un perete și a arătat către un petic de covor: Ăsta e țesut de bunica mea. A făcut cîțiva pași către un soi de altar: În poza asta e bunicul meu. Turul cafenelei a continuat ca un bolero, fiecare obiect din încăpere venea la pachet fie cu o istorie, fie cu o nouă inflexiune în glas: Aici e uniforma militară a tatălui meu. Ăsta sînt eu, în liceu. Aici, a spus băgînd mîna într-un vas cu țărînă, e pămînt din Iran. Tot ce vezi aici e adus de acasă. Iar acela, prietene, a spus arătînd în sus, către leul cu soare, nu e doar steagul vechi al Iranului, e adevăratul steag al Iranului. Și tu mă întrebi dacă îmi e dor de Iran?
A plecat, tot fără grabă, să ne aducă tutunul și cărbunii. S-a întors cu ochii parcă umeziți, dar poate doar mi s-a părut, sau o fi fost de la fumul de cărbuni, cine știe. Sau poate așa îi au bătrînii, mai apoși. S-a așezat înapoi în fotoliu, privind undeva dincolo de televizor.
Pentru mine, multă vreme „acasă” a fost o noțiune destul de străină și îndepărtată. Dorul meu de (a)casă ar fi putut fi definit mai lesne prin „saudade” din portugheză, acea nostalgie pentru ceva sau cineva absent, pentru locuri în care n-ai fost niciodată. Sau, și mai bine, prin „hiraeth”, din galeză – un fel de dor de (a)casă pentru o casă care s-ar putea să nu fi existat niciodată, sau la care nu te poți întoarce.
Pe lîngă „saudade”, portughezii mai au și „dor”, cu aceeași formă și sens cu al nostru. Și pentru că ambele coboară din latinescul „dolor”, vin, ca orice durere, să ne învețe ceva. Dar ce? Un proverb budist spune că nu putem învăța despre o săgeată cîtă vreme o avem înfiptă în spate. Pe același principiu, nici despre acasă. Nici despre noi.
Vă este cunoscută poate această poveste din tradiția hasidică rămasă moștenire de la Rabbi Nachman din Braslav. Într-una dintre variante, se povestește că fiul rabinului din Cracovia tot visează că sub podul din Praga se află îngropată o comoară. Și pentru că visul îi apăruse deja de trei ori, se hotărăște să-l urmeze și pleacă la Praga. Dar podul e păzit, nu poate să se apuce să sape după cum îl taie capul. Văzîndu-l cum tot dă tîrcoale locului zile de-a rîndul, comandantul gărzii îl întreabă ce caută, iar tînărul îi răspunde. Ce prostie, îi rîde paznicul în nas, și eu visez de trei zile că în casa rabinului din Cracovia, într-o sobă, se află ascunsă o comoară, dar nu sînt atît de nebun să mă iau după un vis și să bat drumul pînă acolo! Tînărul se întoarce acasă, caută în sobă și, bineînțeles, găsește comoara.
Cea mai facilă morală e că adesea ceea ce căutăm se află fie în noi, fie foarte aproape de noi. Într-o altă deslușire a pildei, comoara devine un eșec: împlinirea dorinței care te ținea viu înseamnă uneori chiar uciderea ei. Rabbi Nachman însuși lasă în original finalul foarte ambiguu. După ce găsește comoara, oamenii au văzut că fața lui nu se schimbase. Și unii au spus: Nu asta a căutat. Alții au spus: Nu asta a găsit. Iar fiul rabinului a tăcut. Și de atunci, nu a mai visat.
Sînt multe interpretări ale poveștii, iar frumusețea ei constă tocmai în faptul că încă i se mai pot adăuga unele noi. Îmi permit și eu una. Pentru mine, comoara e tocmai dorul de (a)casă. Indiferent care a fost motivul pentru care au plecat din țară, pe mulți drumul nu i-a dus spre alt loc, ci i-a învățat să vadă locul din care au plecat. Nu depărtarea creează dorul, ci dorul inventează depărtarea pentru a putea exista. Comoara nu e (la) capătul drumului, ci la capătul iluziei că s-ar afla în altă parte.
Dacă aș rescrie povestea comorii de sub pod, aș spune așa: a plecat dintr-un dor de un loc pe care nu-l cunoscuse; s-a întors și a înțeles că locul acela fusese întotdeauna acasă, dar nu mai era al lui. Acasă nu e locul unde ajunge, ci locul din care îi e dor.
Împlinesc și eu anul acesta douăzeci și unu de ani de cînd am plecat din țară. Optsprezece de cînd locuiesc în Japonia. Bătrînul Hamid, șoptitorul narghilelelor de la Persian Tea House, îmi vine tot mai des în minte să mă întrebe: Dar ție îți e dor de (a)casă? Iar eu tac. Și continui să visez.
George Moise este scriitor și trăiește în Japonia. Cea mai recentă carte publicată: Boran, dumnezeul subteran, roman, Editura Curtea Veche, 2025.
Credit foto: Wikimedia Commons
