Am plecat în 1990, într-o dimineață de la sfîrșitul lunii iunie. În fața blocului, teii se scuturaseră și florile se amestecaseră cu o clisă murdară. În alți ani, vecinii s-ar fi urcat pe scări, cu plasele pregătite pe umăr, ca să culeagă floarea. În vara aceea, nu. Mințile oamenilor erau ocupate cu Mineriada, așa că teii din Vatra Luminoasă au rămas neculeși, iar parfumul lor s-a irosit în zadar. De sub asfaltul spart, scoteau rădăcini cu care nu ne puteau reține. Am lăsat în urmă părinții înlăcrimați și nedumeriți și pe bunica pe care, fără să bănuiesc, am îmbrățișat-o atunci pentru ultima oară. Le-am cerut să nu ne conducă, să nu atragem atenția.
Nu era doar dor de ducă. Era și furie neputincioasă. După Revoluție, majoritatea poporului fusese amăgită și supusă cu promisiuni. Am plecat împreună cu alți Ulise fără Ithaca, nu spre „acasă”, ci spre o proiecție a lui. Un „acasă” împins tot mai departe: Elveția, Canada, Statele Unite. Am fost mulți – cine mai știe cîți om fi fost – aceia care am refuzat să ne mai trezim diminețile în România, să mergem la muncă, prostiți pînă la capătul vieților noastre sau cel al copiilor noștri de iluzia schimbării.
După granița de la Borș, înainte să ne pierdem prin hățișul de autostrăzi, opream în parcări de fiecare dată cînd vedeam o mașină cu număr românesc. Dor de acasă, de parcă plecaserăm de ani de zile, nu de o zi. Intram în vorbă, țineam mici consilii, întrebîndu-ne unde ne ducem, cine ne primește, ce știm despre lagărele de refugiați. Împărțeam mîncare, informații, frică. În nesiguranța aceea, solidaritatea cu românii care fugeau ca și noi și ale căror nume aș vrea să le fi știut acum ca să le scriu aici era așa de puternică, încît îmi dădeau lacrimile. Cu cît mergeam mai spre vest, asemenea insule de acasă” s-au rărit, pînă cînd au dispărut cu totul. Așa se termină o țară, nu dintr-o dată, ci rarefiindu-se puțin cîte puțin.
Aveam să retrăiesc acel sentiment în 2003, cînd ne pregăteam să revenim prima dată în România. Aterizaserăm pe aeroportul Schiphol într-o lumină prea puternică pentru ochii obișnuiți la ora aceea cu noaptea. Ne-am potrivit ceasurile cu ora Amsterdamului și ne-am sincronizat cu respirația liniștită a terminalului cu ramificații precise, înaintînd prin Pier C către C5, poarta de îmbarcare spre București. Mulțimea amorfă se decantase la C5.
Îi recunoșteai imediat. După hainele prea atent alese, după pantofii nepotriviți pentru distanțele terminalului, după tensiunea din umeri și felul în care își purtau grijile în priviri. Nu ședeau răsfirați. Limba îi strîngea laolaltă, chiar și pe cei solitari. Întrebările circulau clar și tare: „La cît pleacă?”, „Aveți viză?”, „V-au întrebat ceva?”, „Se găsește de muncă?”, „Cît se plătește?”, „Merita să fi rămas?”. Coada la îmbarcare se forma mult prea devreme, nu din grabă, ci de teamă că ușa aceea nu se va deschide la fel pentru toți. Priveau atent în jur și umerii li se relaxau cînd auzeau că se vorbește românește. Din cînd în cînd, izbucnea un rîs colectiv, scurt. Căldura pe care mi-o transmiteau nu semăna cu nimic din Occidentul unde-mi stabilisem adresa. C5 era iar un acasă. Aș mai fi stat acolo, dar din păcate îmbarcarea s-a făcut la ora programată.
Atunci am simțit imponderabilitatea. Un cuvînt spaniol: zozobra. Dar nu angoasă, ci o alunecare a sufletului. Imposibilitatea de a te fixa undeva. Mi-am amintit de pescărușii de pe plaja de la Cape Cod. Pluteau în aer ținîndu-se de vînt ca de o suprafață invizibilă. Din cînd în cînd își strîngeau aripile și coborau brusc, doi-trei metri, într-o prăbușire controlată, apoi le desfăceau și se ridicau iar. Repetau mișcarea la nesfîrșit. Nu coborau. Nu se așezau. Arcuirea golfului ținea vîntul captiv, iar ei rămîneau suspendați, între cădere și înălțare, între două lumi care nu-i puteau conține pe deplin.
Atunci am înțeles. Nu țara pierdută, nici cele adoptate și abandonate, ci spațiul dintre ele. Acolo trăiam. Poarta C5 era un asemenea loc, o insulă cu un „acasă”. O zonă familiară, deși nu-i aparțineam. Un fel de echilibru salutar, nu tocmai ușor de deprins. În avionul spre București, o femeie de lîngă mine care ne remarcase m-a întrebat în ce țară locuim. Întîi am mințit că în România, dar nu m-a crezut. Am întrebat-o cum de-și dă seama. „După fețe”, a spus. „Sînt mai destinse și vorbiți mai altfel.”
Prima certitudine că devenisem, în numai treisprezece ani, străină printre ai mei. Prima falie. Știu cît protocronism emană cei reîntorși în țară după foarte mult timp și cît de perimat le este vocabularul. Nici intonația, nici gesturile nu mai sînt la zi. Plecarea se plătește cu un dor acerb de acasă ce nu se stinge prin reîntoarcere, pentru că acolo unde a fost acasă nu pot fi reasimilați.
Emil Cioran și Paul Celan nu s-au întors. Au știut că întoarcerea nu repară nimic. Întoarcerea nu aduce înapoi, ci scoate la lumină absența sau lipsurile. Dar Marin Preda și Nichita Stănescu au rămas. Au știut și ei ceva: pămîntul natal nu trebuie părăsit; tu pleci și nu vei mai avea pînza freatică din care să-ți tragi seva și vei deveni un trunchi de copac mort, gol pe dinăuntru. Dar eu am credința că, dacă nu aș fi plecat, aș fi trăit mai puțin decît aș fi putut. Într-un loc închis, rămînerea nu-ți poate oferi viața în întregimea ei, ci doar un contur recognoscibil și liniștitor. În timp, aș fi învățat să accept un compromis și aș fi ajuns, poate, să port un dor fără nume, nu de un loc, ci de o viață, alta, pe care aș fi putut-o trăi.
Numitorul comun al celor două alternative este că „acasă” nu mai există nicăieri în forma lui inițială, că dorul de acasă nu ține de un loc, ci de o versiune a fiecăruia ce nu mai poate fi trăită în același context, indiferent unde ai locui. Și atunci, care dintre doruri este suportabil?
Adriana Neagoe este scriitoare și medic psihiatru în Statele Unite. Volumul de povestiri Placebo se află în curs de apariție la Editura Polirom.
Credit foto: Wikimedia Commons
