Românii plecați în străinătate trăiesc între acolo și aici, dar nici acolo, nici aici. Cel mai adesea inconștient, ei își negociază continuu legăturile, loialitățile și identitățile în raport cu România ca țara de proveniență și țara sau țările de rezidență. Caracterul circular al migrației românești arată că mulți români pleacă și revin în România, pleacă în Italia sau Spania pentru ca apoi să plece în Anglia sau nordul Europei, adesea pentru că „s-a stricat treaba”. Identitatea lor e mereu „în formare” și în timp apar tensiuni identitare între a se simți și a se identifica mai mult cu a fi român, est-european, vest-european, britanic/italian/spaniol/german etc. Aceste tensiuni și procese identitare nu sînt liniare și sînt de multe ori zgîndărite de discursuri politice antiromânești sau anti-străini în țările de rezidență, dar și de promisiunile ademenitoare ale unor politicieni români.
Dorul e omniprezent în viața migranților români. Fie latent sau manifest, acceptat sau negat, dorul e manifestarea unei legături emoționale, invizibile, între cel plecat și cei rămași. De altfel, toți cei care își părăsesc țara – fie că aleg să emigreze sau să lucreze în alte țări ca expați, fie că sînt forțați de război sau dezastre să se refugieze – experimenteză o suferință profundă pentru ceea ce au lăsat în urmă și au pierdut.
Vamik Volkan, care aduce noțiuni de psihanaliză în psihologia politică (vezi Immigrants and Refugees: Trauma, Perennial Mourning, and Border Psychology, 2017), explică această lăsare în urmă a familiei și prietenilor, a mormintelor celor dragi și strămoșilor, a limbii, cîntecelor, mirosurilor și mîncărurilor ca o pierdere simbolică a țării și identității proprii. Mai mult decît atît, în cazul celor care sînt sau se simt forțați să plece apare, spune Volkan, o presiune de a dovedi că sînt demni de ajutorul primit, o anume urgență de a fi asimilați și de a se adapta, precum și o furie față de ce au lăsat (au fost nevoiți să lase) în urmă și un sentiment de vină față de cei rămași.
Cea mai potrivită metaforă vizuală este seria de sculpturi în bronz Les Voyageurs a lui Bruno Catalano, care înfățișează oameni obișnuiți fără partea de mijloc a corpului, dar ținînd o valiză într-una din mîini: doar valiza este cea care face legătura între partea superioară a corpului și partea inferioară cu picioarele surprinse în mișcare. Catalano a reușit să surprindă perfect ambivalența transnațională a migranților: acele parți din propria identitate pe care migranții le pierd și le lasă în urmă, dar și bagajul invizibil pe care îl poartă cu ei în noile locuri.
Toți românii care emigrează, fie că sînt forțați de sărăcie, contexte personale, lipsă de locuri de muncă, fie că aleg să o facă din lipsă de oportuniăți, trec printr-o pierdere profundă a locului numit „acasă”. De aceea, în cercetările mele vorbesc despre nevoia de a înțelege migrația și prin prisma legăturilor emoționale (nu doar economice, sociale, politice) între cei plecați și cei rămași, despre costurile emoționale ale migrației și de trauma migrației: mulți români se raportează la plecarea lor în strainatate ca fiind forțată, de aici trauma și suferința (și a celor plecați, dar și a celor rămași acasă). E important să înțelegem aceste procese psihologice și cognitive pentru că ele se manifestă la nivel individual, sînt conștientizate și gestionate într-o măsură mai mare sau mai mică în funcție de resursele interioare ale fiecăruia. Dar și pentru că ele afectează comportamente și atitudini nu doar la nivel individual, ci și la nivel colectiv atît în țară, cît și în diaspora. Devin astfel vizibile atît spectrul sentimentelor (rușine, inadecvare, complex de inferioritate, furie), cît și complexitatea fenomenelor precum marginalizarea, înstrăinarea și însingurarea resimțite de migranții români.
Mi-am dat seama că trebuie să vorbim deopotrivă despre emoțiile migranților români și ale celor rămași în România în 2019, cînd am făcut o serie de interviuri de grup cu români stabiliți în Marea Britanie în cadrul unui proiect de cercetare. Chiar de la începerea discuțiilor, mai mulți participanți au povestit cu voci tremurînde și chiar printre lacrimi cum au ajuns să ia decizia de a emigra și cît de greu le-a fost să plece și să o ia de la capăt într-o țară total necunoscută. Chiar și cei care veneau cu resurse, capital social și educațional au povestit despre diferența dintre engleza pe care credeau că o știu și aceea pe care descopereau că, de fapt, nu o știu (atît de bine) și despre sentimentul copleșitor de a deveni „nimeni” pentru că sînt milioane de profesionști (ca ei) și despre statutul (profesional) pierdut. Cu toții au vorbit, de fapt, despre experiențele proprii de a o lua de la zero” într-o țară străină, despre cît de dificil este pentru un migrant să-și refacă rețelele de prieteni și cunoscuți, să învețe regulile scrise și mai ales pe cele nescrise ale unei noi țări. Se raportau la sine, la ceilalți, la România și la Marea Britanie prin prisma acestor emoții complexe și costuri emoționale ale migrației.
Șoc & narațiuni
Sentimentul de abandon în raport cu statul român și cu instituțiile statului român din România și din diaspora și nevoia de apartenență și ancore revin constant în discuțiile cu românii din diaspora. În multe cazuri, decizia de a pleca, chiar dacă a fost dusă la îndeplinire, nu a fost neapărat asumată și procesată în ciuda trecerii timpului – alții continuă să fie cei care i-au determinat pe români să plece și să rămînă (deocamdată) în diaspora: politicienii, clasa politică, statul român, corupția din România, sistemul de învățămînt nereformat, sistemul de sănătate, imposibilitatea de a avea locuri de muncă, de a cumpăra o casă. La acestea se adaugă greutățile traiului de zi cu zi în țara de rezidență, unde calitatea vieții a scăzut pe fondul pandemiei, al crizei economice globale și al tensiunilor geopolitice.
Acestea contribuie la vulnerabilitatea și vulnerabilizarea migranților, cu atît mai mult cu cît se multiplică discursurile de respingere și delegitimare a (unor) migranți români și de către (unii) români și de către politicieni sau guvernanți în țările de destinație. De exemplu, Nigel Farage declara recent că românii mănîncă lebedele dintr-un parc londonez. În acest context, se activează și furia în raport cu ceea ce este perceput ca fiind un tratament nedrept și nevoia de justiție a celor marginalizați, nevăzuți și tăcuți.
Românii din diaspora sînt conectați la România prin social media, în special Facebook și TikTok. Limba de lemn era sesizabilă în conversații cotidiene și pe grupurile „Români în...” încă dinainte de COVID: România era imaginată idilic ca „glie & pămînt strămoșesc”, iar românii ca „neam glorios”. Trecutul devine un spațiu de refugiu și siguranță într-o lume dominată de incertitudine și policrize. În plus, mistificarea istoriei din comunism, reformarea greoaie a educației postdecembriste, propagarea de mituri și mitologii care glorifică trecutul mistificat, plus analfabetismul funcțional prezente și în diaspora duc la o lipsă de poziționare critică față de aspecte controversate și prea puțin discutate din istoria recentă.
Proiectul de românizare a României a șters diversitatea culturală și a dus la exacerbarea excepționalismului românesc și la atitudini discriminatorii, antisemite, xenofobe, rasiste față de orice fel de minorități; acestea se manifestă și în România, dar și în Marea Britanie prin raportare la comunitățile românești, dar și la alte comunități etnice din Regat. Similar, tensiunile culturale din societatea românească și viziunile diferite despre o Românie orientată spre trecut (conservatoare, protocronistă, românistă în sens tare) și o Românie orientată spre viitor, progresistă și modernistă se regăsesc și mai acut în diaspora, mai ales în societățile gazdă unde se pune accent pe drepturile minorităților și respectarea diversității.
Asistăm la emergența unui anti-europenism care coexistă cu pro-europenismul în diaspora pentru că unii migranți nu doar că nu se integrează, ei nu (mai) vor să fie în diaspora. Șocul cultural al migrației, pe care nu l-au putut gestiona nici după cîțiva ani, le amplifică nostalgia și nevoia de reîntoarecere și recuperare a acelui acasă idilic de unde au plecat și care poate nici nu mai există.
Pe acest filon de dor și nostalgie pentru trecut și pentru România trecutului apar narațiunile specifice războiului hibrid care găsesc teren fertil și în diaspora: narațiuni anti-occidentale și anti-europene, teorii ale conspirației, anti-știință și anti-vaccinism, extremism și radicalizarea religiilor și credințelor religioase, așa-numita conspirituality (combinația dintre conspirații + spiritualitate). Faliile și diviziunile sociale din societatea românească și din societățile gazdă pentru românii din străinătate sînt expuse și exploatate nemilos prin algoritmi și rețele – TikTok, Telegram, Facebook, Instagram –, amplificînd dezbaterile și controversele pentru că produc reacții.
Aceste dinamici psiho-emoționale au fost intens exploatate în contextul alegerilor anulate din 2024 și al celor din 2025. Narațiunile de atunci au țintit și continuă să țintească slăbirea democrației în România și orientarea pro-occidentală și pro-europeană; se folosesc cu precădere aspecte legate de educație, valori, limba română („e o tragedie că pierd limba română copiii noștri”), frica de război și mai ales nevoia de compensare a inferiorității românilor în raport cu alții. Aceste aspecte sînt încă mult prea puțin dezbătute și analizate în discursul public românesc despre migranți și diaspora românească, discurs care încă împarte migranții în buni și răi, cei cu care ne mîndrim și cei care ne fac de rușine. Seria „Plecat” începută în 2019 pe Teleleu.eu de jurnalista Elena Stancu & fotograful Cosmin Bumbuț adună antropologic piese dintr-un puzzle care arată diversitatea diasporei și normalizează experiența migrației românești, dincolo de extreme.
Diaspora românească nu este unitară și nici omogenă. E nevoie de abordări orizontale și de cercetări de teren, la firul ierbii, pentru a înțelege profilul românilor din diaspora și problemele cu care se confruntă diferite categorii. Din cercetările făcute în ultimii doi ani în comunitatea românească din Marea Britanie reiese că e important să discutăm mai mult despre a doua generație în diaspora și modul în care tinerii români navighează între identități și culturi; adolescenții sînt o categorie aparte pentru că aspectele legate de migrația părinților amplifică tensiunile identitare specifice vîrstei. O altă problemă este cea a sănătății mintale a copiilor, părinților și bunicilor. Aceștia din urmă au venit în Marea Britanie să ajute la creșterea copiilor, mulți sînt fizic acolo, dar cu gîndul și sufletul în România. Femeile din diaspora se confruntă cu violență domestică și situații de exploatare, altele devin vulnerabile pentru că provin din comunități religioase ultraconservatoare și nu știu limba, nu muncesc, nu interacționează decît cu propriul grup sau nu au acte și statut legal în Marea Britanie.
Aspecte de sănătate mintală se manifestă în rîndul bărbaților români pe fondul suferinței pe care o experimentează pentru că fie sînt singuri acolo, în timp ce familia e în România, fie doar ei muncesc, deși sînt împreună cu familia pentru că soția stă acasă și crește copiii din cauza costurilor ridicate pentru taxa de grădiniță. Normele culturale și așteptările legate de anumite comportamente de gen contribuie la formarea unei presiuni resimțite continuu de bărbați, care trebuie să fie puternici, să facă muncile grele și să „aducă pîinea în casă”. Uneori această presiune este externă, venind de la familie, alteori este internă, fiind legată de faptul că nu vorbesc limba suficient de bine și nu se vor descurca. În plus, bărbații din comunitatea românească nu au educația de a raporta atunci cînd au probleme pentru că e o rușine pentru un bărbat să arate că are slăbiciuni.
Închei cu un citat dintr-un interviu cu un reprezentant al unei organizații românești din Marea Britanie: „Prima generație de români este o generație care, din punctul meu de vedere, este condamnată la a suferi pentru că vor fi întotdeauna între două lumi. [...] Dacă ne uităm că așa am fost învățați, e o parte din ADN-ul strămoșesc pe care-l avem. Ca migrant știi că trebuie să fii puternic pentru că ai luat-o pe calea asta. Și știai că e o cale grea”.
Alina Dolea este conferențiar univ. dr. în comunicare strategică și diplomație publică și șefa catedrei de Drept și societate la Universitatea Bournemouth din Marea Britanie. A publicat volumul Twenty Years of (Re)branding Post-Communist Romania. Actors, discourses, perspectives – 1990-2010, Editura Institutul European, 2015.
Credit foto: Wikimedia Commons
