Pe fereastra din spatele casei se vedea un deal verde și cer. Între curtea noastră și a vecinilor se trecea sărind cîte un pîrleaz. Erau porți minuscule, cu ivăr, care trebuiau deschise și peste care se escalada după ce urcai o treaptă înaltă, din lemn. Cum păsărilor li se tăiau penele din vîrful aripilor, ele nu puteau zbura nici măcar pe treapta cea înaltă și rămîneau prizoniere, iar mie mi se părea ciudat că aveam acces dincolo de gard, deși nu aveam aripi. Nu ele ar fi trebuit să zboare, precum majoritatea cailor din cărțile de povești sau ca gîsca lui Nils Holgersson? Nu. Grație pîrleazului, copiii erau singurii cu liber acces peste tot, zburătăcind peste garduri așa cum făcuseră și părinții lor sau cei de dinaintea lor. Ceva avea să se schimbe, însă.
Nici unul dintre noi, copiii din grupul migratorilor „între curți” și de pe colina cea verde din spatele casei, nu a urmat traseul vieții bunicilor, cei care se născuseră și închiseseră ochii într-o singură locuință, maximum două. Noi copilăriserăm într‑un spațiu care ne aparținea fără acte, fără garduri. Știam că nu trebuie să intrăm acolo unde erau cîni, alcoolici sau oameni arțăgoși. Cu aceste excepții, spațiul cu toată colina și pîrîul era al nostru, al copiilor de atunci, și avea să ne aparțină pînă cînd în grup, însă separat, aveam să ne mutăm la oraș sau să plecăm din țară.
Ulterior, spațiul comunal pe care îl decretaseră copiii a dispărut, pîrleazurile au fost înlocuite cu porți care, după ani de nefolosire, au fost blocate prin folosirea eficientă a spațiului, anume prin depozitarea lemnelor de foc. Acum, în acel loc sînt garduri făcute din rulouri de sîrmă.
În Singapore am stat lîngă un fost cimitir, Bidadari, și aveam să regăsesc o variantă a aceluiași peisaj pe care îl găseam în fiecare zi pe ecranul calculatorului: o bucată de cer și o colină mereu înverzită.
Despre vechiul Singapore aflasem, însă, de la o profesoară din Anglia, cu care lucrasem în perioada unei burse Socrates, în anii 2000. Părinții ei locuiseră pe undeva prin apropierea aeroportului Changi, nu departe de infama închisoare în care, din cînd în cînd, cîte un traficant de droguri, niciodată singaporez, ci străin, era și încă mai este condamnat la moarte. Îmi povestise mult despre acel loc și am căutat exact poziția casei. Deloc surprinzător, am dat de un HDB, o clădire special construită pentru localnicii cărora li se demolaseră casele. Numele venea de la un departament specializat, Housing Development Board, responsabil pentru crearea unui oraș-grădină, curat, eficient și de succes. Povestea se verifica, deci.
Spre deosebire de blocurile socialiste din România, aceste construcții aveau primul nivel liber, imitînd cumva locuințele lacustre. Parterul fără ziduri, ci doar cu stîlpi de susținere, era ocupat cu locuri de joacă sau bănci, spații în care funcționau mici magazine și se putea juca tenis de masă. Un arhitect mi-a explicat că în timpul ploilor, care puteau dura zile în șir, acele spații funcționau ca loc de întîlnire și socializare pentru cei din bloc. Eram în altă epocă, a ecranelor. Părinții erau acum ocupați, iar copiii stăteau în casă și locurile de joacă erau, de obicei, pustii. Experimentul de inginerie socială a spațiului comunitar nu funcționase.
Se întîmpla ca și fetele mele să crească, atunci, acolo. Erau ușor de recunoscut cînd veneam să le iau de la grădiniță, căci erau singurele blonde. Au crescut învățînd limba engleză și ceva chineză la școală, însă eu am vorbit cu ele numai în română. Mă gîndisem că pot delimita așa un spațiu lingvistic al copilăriei în care să se regăsească mai apoi fără dificultate. O copilărie parțial în limba română, dar și în engleză și chineză suna mai degrabă a experiment decît a plan de dezvoltare personală. Dar nu fuseseră primele în această situație.
Martin Booth scrisese în 2004 o carte exact pe acest subiect, doar localizat un pic mai spre vest, anume copilăria unui european într-un cartier localnic din Hong Kong. „Gweilo” se traduce prin „fantomă albă”, termen care pare o insultă, însă devine un termen de alint, atunci cînd este spus de prieteni. Și despre copilăria între prieteni este vorba în roman, așa cum trăisem și eu „între curți” într-un sat din Oltenia și așa cum trăiau și cele două fetițe care vorbeau română cu mine, engleză pe stradă și chineză la grădiniță.
Ca și cel lingvistic, spațiul de sub HDB-uri și locurile de joacă din apropiere erau parte din copilăria lor, inclusiv parcul Bidadari, acel fost cimitir care arăta mult prea cunoscut. Asta pînă cînd am realizat că acea imagine cu cer albastru și deal înverzit, arsă în memorie pentru că o văzusem ani de zile de fiecare dată cînd aprindeam calculatorul, a devenit, ca și în cazul meu, singura imagine care îmi aduce aminte de copilăria „între curți”.
Tudor Vlădescu este filolog și a trăit o vreme în Singapore.
Credit foto: Wikimedia Commons
