Delir

Prin irealitatea ei, ficțiunea e, în fond, o formă de delir. Dar noua lume pe care ea o plăsmuiește e creată după chipul și asemănarea realității.

Mai aproape de zilele noastre, nebunia în politică pare a fi fost ridicată la rang de virtute. Nu degeaba unul din personajele politice cele mai toxice ale lumii contemporane poartă porecla transformată în renume de „El loco”.

Pentru că ne temem de ceea ce trăim, încercăm să controlăm prin înțelegere și etichetare, fie că este vorba despre o întîmplare care ne-ar putea anula vacanța, fie că este vorba despre o experiență a numinosului, o întîlnire cu sacrul.

Prima întrebare la care trebuie să răspundă un filosof serios cînd are de-a face cu delirul este dacă poți vorbi despre delir fără să delirezi.

Însănătoșirea nu s-a datorat tratamentului, ci unui vecin care îi construise un paravan din carton învelit cu staniol, în jurul patului, un fel de baldachin care ecrana forțele oculte.

Delirul nu este întotdeauna o ruptură de realitate. Uneori este o negociere tăcută și disperată cu o realitate imposibil de suportat.

Cea mai gravă consecință a consumului de media actual mi se pare pierderea capacității de a distinge între adevăr și minciună.

Adevărul, Adevărul și numai Adevărul! Buzele noastre să nu rostească altceva – oricînd, oriunde, cu orice preț! Adevărul bine verificat!

Delirul poate apărea atît la nivel individual, cît și la nivel comunitar sau social – unde putem vorbi de un delir în masă.

Ceea ce observăm azi este că legătura cu realitatea este foarte fragilă pentru că nimeni nu pare să-și asume responsabilitatea să conecteze lumea și oamenii la realitate.

Apare un cerc vicios: pe măsură ce alegătorii devin mai iraționali, partidele își adaptează oferta, iar noua lor ofertă împinge la un grad și mai mare de irațional al preferințelor electorale.