Erasmus din Rotterdam scria, în 1509, un misterios Elogiu al nebuniei, construit ca un monolog al Moriei, nebunia. A fost interpretat de-a lungul secolelor ca un fulminant text critic, o manieră exemplară de utilizare a unui soi de „ductus oblicus”, în care Nebunul poate spune orice, mai cu seamă criticînd abuzurile Puterii. Cu toate acestea, cercetarea filologică și filosofică nu a ajuns încă la un consens: textul conține atîtea paradoxuri și contradicții, doar parțial explicate de corespondența lui Erasmus cu Morus, încît se poate în mod legitim chestiona natura exactă a intențiilor lui subversive, în contextul codurilor începutului de secol XVI. Într-un fel, lectura contemporană a lui Erasmus se face mai adesea prin ochii lui Stefan Zweig, tragicul martor al unei lumi în naufragiu, care vedea în viața lui Erasmus încarnarea „măririi și decăderii” ideii umaniste. Erasmus-ul lui Zweig pare a fi în egală măsură o istorisire a biografiei marelui savant renascentist și o semi-autobiografie, un testament al omului înfrînt de spectrul a ceea ce părea a fi victoria inevitabilă a celui mai mare Delir modern, totalitarismul.
Nu este însă singura manieră în care nebunia își croiește drum în arhitectura politică modernă (hrănită de altminteri, trebuie spus, în abundență de privirea Anticilor asupra problemei, care au irigat formarea elitelor politice moderne pînă tîrziu în secolul XX). În teoria relațiilor internaționale există așa-numita madman theory, atribuită îndeobște lui Henry Kissinger, eterna eminență cenușie a cărui umbră încă domină, chiar și în moarte, analizele contemporane.
Formula s-a născut din practicile administrației Nixon și se leagă de mitologiile construite în jurul strategiilor din Vietnam. În The Ends of Power (1978), memoriile publicate de H.R. Haldeman, șeful de cabinet al președintelui american, se vede limpede procesul de instrumentalizare a nebuniei într-o versiune dialectică: pe de o parte, ca generator de confuzie și de subestimare a pericolului din partea inamicului. Pe de altă parte, ca paravan profilactic al incompetenței: în cazul unui eșec provocat de erori de judecată sau nepricepere, cum a fost de altminteri cazul în Vietnam, madman theory poate fi o portiță măcar în eventualitatea răspunderii penale. În treacăt fie spus, în cazul lui Haldeman acțiunile politice au antrenat responsabilitatea penală, ca personaj important în scandalul Watergate. A fost implicat direct în încercarea de mușamalizare a spargerii sediului Comitetului Național Democrat și a fost condamnat pentru obstrucționarea justiției, sperjur și conspirație, petrecînd aproximativ 18 luni în închisoare. Memoriile le-a scris după eliberare.
Mai aproape de zilele noastre, nebunia în politică pare a fi fost ridicată la rang de virtute. Nu degeaba unul din personajele politice cele mai toxice ale lumii contemporane poartă porecla transformată în renume de „El loco”. Javier Milei, liderul libertarian-neofascist argentinian, răsfățat și recompensat de Donald Trump pentru dezastruoasele lui politici de austeritate, este un caz exemplar: podoaba capilară în dezordine, drujba agitată teatral pe scenele electorale, gesticulația aparent scăpată de sub orice control, limbaj dezinhibat. Cu o clasă politică coruptă, prizonieră, de decenii, a aceluiași joc combinatoriu, figuri reciclate periodic la guvernare, excesul asumat al lui Milei a funcționat nu în pofida nebuniei lui regizate, ci tocmai datorită acesteia. Electoratul, obosit de o raționalitate capitalistă tehnocratică resimțită drept găunoasă și autoreferențială, a preferat, la un moment dat, exagerarea revendicată deschis.
Peste Milei și alții asemenea tronează figura tutelară a lui Donald Trump. Excesul și excentricitatea ca versiuni ale nebuniei politice contemporane, paradigma post-adevărului și aparenta incoerență decizională sînt instrumente redutabile la adăpostul cărora nebunia reală, totalitară, deleteră, cea consemnată de Stefan Zweig, cîștigă vertiginos teren. Unde se încheie reprezentația și unde debutează adevărul despre cel care o interpretează? Bufonul Renașterii deținea un contract nescris cu autoritatea suverană: i se permitea să rostească aproape orice, sub adăpostul nebuniei. În zilele noastre, retorica nebuniei este practicată chiar de autoritatea suverană, a intrat în practicile ei cotidiene, circul nu mai este externalizat, ci actat chiar de puterea politică.
Zweig scria Triumful și tragedia lui Erasmus din Rotterdam în 1934, exilat deja din propria lume vieneză și stabilit la Londra, unde va rămîne pînă în 1940, martor al unei Europe care se prăbușea ineluctabil sub propria stultiție; găsea în umanistul de la Rotterdam o oglindă anticipatoare a propriei înfrîngeri și, mai mult, a falimentului unui dispozitiv cultural și intelectual considerat pînă atunci infailibil: civilizația supunînd barbaria, lumina învingînd întunericul, rațiunea învingînd nebunia. Or, tragedia lui Zweig și a epocii lui dezvrăjite este constatarea eșecului: nuanța, dialogul, moderația nu mai au loc, strivite între extreme. Erasmus, în relatarea lui Zweig, amîndoi, în lectura noastră contemporană, și noi odată cu ei vedem cum pierdem, din nou, bătălia, în fața unei epoci întregi care alege, treptat și ireversibil, Nebunia.
Raluca Alexandrescu este conferențiar abilitat la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universității din București.
