Cînd eram încă psihiatru rezident la spitalul „Al. Obregia”, am văzut o femeie care avea convingerea neliniștitoare că era supravegheată peste tot în casă, într-un fel neobișnuit – nu era vorba de microfoane sau minuscule camere de luat vederi, urmăritori în carne și oase, care o spionau îndeaproape, pe la ferestre sau din apartamentele vecine, ci de un fel de monitorizare de la distanță, prin mijloace extrasenzoriale, așa încît, chiar și în somn, persecutorii aveau acces la visele și la gîndurile ei cele mai intime. Acest exemplu de „citirea gîndurilor” e în definitiv un caz clasic, de manual, dar mi-l reamintesc azi pentru ceea ce s-a întîmplat în jurul său. Femeia lucrase multă vreme la Radio România, iar delirul era, într-un fel, profesional, dacă ținem cont de politica și Securitatea de dinainte de revoluția din 1989. Nu era prima și nici ultima persoană care dezvoltase un sindrom de urmărire, lucrînd în clădirea Casei Radio. Senzația de neliniște și de vulnerabilitate nu o împiedica, însă, să-și trăiască viața aproape normal, deși comportamentul ei devenise suspicios și restrictiv. Ca și fiii împăratului din „Prîslea cel voinic și merele de aur”, dormea prost și pe fugă, păzindu-și comoara minții, și diminețile venea în ambulator cu o figură obosită și muncită de griji. La un moment dat a dispărut, apoi a reapărut fugitiv, odihnită și destul de mult ameliorată, pentru ca apoi să dispară definitiv. Însănătoșirea nu s-a datorat tratamentului, ci unui vecin care îi construise un paravan din carton învelit cu staniol, în jurul patului, un fel de baldachin care ecrana forțele oculte. Bineînțeles, omul muncise contracost, îi făcuse femeii o lucrare ca orice meșter, gîndită, proiectată și executată cu simț de răspundere.
Ar fi putut fi de rîs dacă nu ar fi de plîns. Meșterul nu eliminase cauza și nici măcar patogenia delirului, urmăritorii erau tot acolo, dar îi făcuse femeii un adăpost temporar, unde să se odihnească. Cinism sau pragmatism? Șarlatanie sau bunăvoință inconștientă? Nu am știut niciodată să răspund, dar cazul e relevant pentru discuția noastră. Cît de mult ne afectează ce gîndește altul și cît de mult sîntem dispuși să îl înțelegem? Și cît de mult sîntem interesați de comportamentul celorlalți și, implicit, de binele nostru imediat? Dacă persoana nu ne deranjează, poate să sufere liniștită la ea acasă. De aceea, în afara practicii medicale, nu intervenim decît atunci cînd lucrurile degenerează rău de tot, de obicei după o lungă perioadă de elaborare și funcționare.
Oamenii au mai degrabă tendința să rîdă sau să profite de ingenuitatea ciudaților. Dar dacă persoana devine virală pe rețelele de socializare? Sau dacă ajunge să candideze cu succes la președinție? Cum se face că tot ce pînă atunci era privit cu indulgență (sau condescendență) ultragiază dintr-odată opinia publică?
După ce am trecut din spital la cabinet, cazurile de deliruri s-au rărit considerabil. Oamenii nu vin, pur și simplu, să ceară ajutor pentru idei delirante, cum ar face-o pentru depresie, anxietate sau insomnie. Din contra, confruntîndu-se cu critica sau cu realitatea contrarie, convingerile nepotrivite au tendința să se ascundă și să se ramifice în subteran.
În experimentul clasicizat din „Teoria disonanței cognitive”, psihologul american Leon Festinger s-a infiltrat într-o sectă din Lake City care prevedea sfîrșitul lumii pe data de 21 decembrie 1954. Liderul grupului era o femeie, Marian Keech, care avea darul să primească mesaje telepatice de la o ființă superioară numită Sananda. E interesant că grupul nu a făcut aproape mai nimic ca să se afișeze în public sau să transmită mesajul de pericol pentru omenire (cu excepția unui comunicat în presa locală, ușor de trecut cu vederea), dar a devenit foarte preocupat de popularizare după... sfîrșitul lumii. Debusolați de realitatea care nu se supunea credinței lor, sectanții s-au apucat să strîngă frenetic orice detaliu care ar fi putut să împiedice prăbușirea teoriei apocaliptice (cutremurul din Italia din acea perioadă și alte catastrofe), căutînd să adune cît mai mulți adepți. Leon Festinger a ajuns la concluzia că o sectă caută activ prozeliți în momentele de cumpănă și de vulnerabilitate a propriilor convingeri.
La noi, se spune „alăturea cu drumul” ca și cum ar exista o destinație și gîndirea trebuie să ajungă undeva. În latină, delirul este „alăturea cu brazda”, semințele care nu cad în brazdă nu rodesc și nu hrănesc. Mai deunăzi, gîndirea greșită avea repercusiuni rapide asupra propriului trai. În societatea modernă de astăzi, tehnologizată și relativ confortabilă din Europa și America de Nord, persoanele au mai rar ocazia, decît în trecut, să-și verifice rezonabilitatea gîndirii pe propria piele. Ele sînt departe de brazdă și de sensus communis, se trezesc cu un telefon în mînă și un cont gratuit de TikTok, pe care-l urmăresc în timp ce merg cu metroul spre casă sau cînd împing căruciorul prin supermarket culegînd neatenți pungi cu legume congelate din vitrinele frigorifice. Pînă la o vîrstă a omenirii, educația era o necesitate, astfel s-a ajuns la un progres care-și permite să producă paradoxuri. Astăzi mulți pot să trăiască fără cunoștințe elementare, să creadă că Pămîntul e plat sau că formula chimică a apei e o aiureală, fără să realizeze că pot să vadă clipul respectiv pe telefon datorită unor sateliți care gravitează în jurul Pămîntului. Dacă cunoștințele de bun-simț nu sînt acolo, nici disonanța cognitivă nu deranjează.
Augustin Cupşa este psihiatru şi scriitor. Cea mai recentă carte publicată: 3300 de perechi de palme, Editura Trei, 2025.
Credit foto: Wikimedia Commons
